Adevărata istorie plină de sânge a diamantului Koh-i-Noor din coroana Reginei Elisabeta a II-a

Adevărata istorie plină de sânge a diamantului Koh-i-Noor din coroana Reginei Elisabeta a II-a
O adevărată vedetă a bijuteriilor coroanei londoneze, diamantul indian are o istorie sângeroasă care ține de cucerirea colonială. Diamantul Koh-i-Noor a putut fi admirat în toată splendoarea lui, așezat în partea din față a coroanei realizate pentru regina mamă Elisabeta.

Diamantul provine din minele aluvionare din India, care, se spune, fusese găsit cu mii de ani în urmă, cernut din nisip. Data exactă a descoeririi celebrului diamant nu a fost consemnată. Conform credinței hinduse, era venerat de zei precum Krishna – chiar dacă părea să poarte un blestem, dacă ne luăm după ghinionul proprietarilor săi. Piatra prețioasă, care a ajuns să fie cunoscută sub numele de diamantul Koh-i-Noor, și-a croit drum printre intrigile curții indiene înainte de a ajunge în cele din urmă în bijuteriile coroanei britanice la mijlocul anilor 1800.

Atunci, un geolog amator britanic a intervievat gemologi și istorici cu privire la originile diamantului și a scris istoria Koh-i-Noor, care a servit drept bază pentru majoritatea poveștilor viitoare despre acest diamant. Însă, potrivit istoricilor Anita Anand și William Dalrymple, acel geolog a greșit, scrie Smithsonianorg.com.

Istoria celui mai infam diamant din lume

În noua lor carte Koh-i-Noor: The History of the World’s Most Infamous Diamond (Istoria celui mai infam diamant din lume), Anand și Dalrymple își croiesc drum prin mai mult de patru secole de istorie indiană pentru a afla adevărul despre diamant, „cercetând vechile cercetări” la fel ca indienii care cerneau nisipul râurilor în căutarea diamantelor, spune Anand. Iar istoria adevărată are partea ei de dramatism.

Dincolo de drama diamantului se ascunde o întrebare mai serioasă, care încă nu are un răspuns clar: Cum ar trebui ca națiunile moderne să se raporteze la o moștenire colonială obținută prin jafuri? Având în vedere că numeroase țări (inclusiv India, Pakistan și talibanii din Afganistan) și-au revendicat proprietatea asupra Koh-i-Noor, acesta este un subiect care face obiectul unor dezbateri intense.

Pentru a înțelege de unde provine diamantul – și dacă ar putea fi vreodată înapoi – este necesară o scufundare în trecutul tulbure, când India era condusă de străini: Mogulii.

Secole, India a fost singura sursă de diamante din lume

Timp de secole, India a fost singura sursă de diamante din lume – până în 1725, când au fost descoperite mine de diamante în Brazilia. Majoritatea pietrelor prețioase erau aluviale, ceea ce înseamnă că puteau fi cernute din nisipul râurilor, iar conducătorii subcontinentului și-au acceptat rolul de primii cunoscători de diamante.

„În multe curți antice indiene, bijuteriile, mai degrabă decât hainele, erau principala formă de podoabă și un semn vizibil al ierarhiei curții, fiind stabilite reguli stricte. Un curtean de un anume rang putea purta o anume piatră prețioasă în anume montură”, scriu Dalrymple și Anand în cartea lor. Cele mai vechi texte din lume privind gemologia provin, de asemenea, din India și includ sisteme sofisticate de clasificare a diferitelor tipuri de pietre.

Liderul turco-mongol Zahir-ud-din Babur a venit din Asia Centrală prin Pasul Kyber (situat între Afganistanul și Pakistanul de astăzi) pentru a invada India în 1526, înființând dinastia islamică Mughal și o nouă eră de îndrăgostire de pietre prețioase. Mogulii vor conduce nordul Indiei timp de 330 de ani, extinzându-și teritoriul în aproape toată India de astăzi, Pakistan, Bangladesh și estul Afganistanului, bucurându-se în același timp de munții de pietre prețioase pe care i-au moștenit și jefuit.

Povestea tronului care a costat de 4 ori mai mult decât Taj Mahal

Deși este imposibil de știut cu exactitate de unde provine Koh-i-Noor și când a intrat pentru prima dată în posesia Mogulilor, există un moment precis în care acesta apare în documentele scrise. În 1628, conducătorul mogul Shah Jahan a comandat un tron magnific, încrustat cu pietre prețioase. Structura cu bijuterii a fost inspirată de legendarul tron al lui Solomon, regele evreu care apare în istoria islamului, a iudaismului și a creștinismului.

Realizarea tronului lui Shah Jahan a durat șapte ani, costând de patru ori mai mult decât Taj Mahal, care era, de asemenea, în construcție. Iată cum scrie cronicarul curții, Ahmad Shah Lahore, în relatarea sa despre tron:

„Partea exterioară a baldachinului urma să fie lucrată din emailuri împânzite de pietre prețioase, interiorul urma să fie înțesat cu rubine, granate și alte bijuterii și urma să fie susținut de coloane de smarald. În vârful fiecărui stâlp trebuiau să fie doi păuni înmănușați gros de pietre prețioase, iar între fiecare dintre cei doi păuni un copac înmănușat cu rubine și diamante, smaralde și perle”.

Printre numeroasele pietre prețioase care împodobeau tronul se numărau două pietre prețioase uriașe care, în timp, aveau să devină cele mai valoroase dintre toate: rubinul Timur – mai apreciat de moguli, deoarece aceștia preferau pietrele colorate – și diamantul Koh-i-Noor. Diamantul a fost așezat chiar în vârful tronului, în capul unui păun strălucitor realizat la rându-I din pietre prețioase.

După măcelul din Delhi (1739), Koh-i-Noor a ajuns într-o brățară

Timp de un secol după crearea Tronului de Păun, Imperiul Mogul și-a păstrat supremația în India și în afara ei. Era cel mai bogat stat din Asia; Delhi, capitala, găzduia 2 milioane de locuitori, mai mulți decât Londra și Parisul la un loc. Dar această prosperitate a atras atenția altor conducători din Asia Centrală, inclusiv a conducătorului persan Nader Shah.

Când Nader a invadat Delhi în 1739, măcelul care a urmat a costat zeci de mii de vieți și a dus la epuizarea tezaurului. Nader a părăsit orașul însoțit de atât de mult aur și de atâtea pietre prețioase, încât pentru a trage comoara jefuită a fost nevoie de 700 de elefanți, 4.000 de cămile și 12.000 de cai. Nader a luat Tronul Păunului ca parte a comorii sale, din care a scos rubinul Timur și diamantul Koh-i-Noor pentru a le purta atașate la o brățară.

Koh-i-Noor avea să rămână departe de India – într-o țară care avea să devină Afganistan – timp de 70 de ani. Acesta a trecut prin mâna diferiților conducători, în urma unor episoade sângeroase. Istoria a menționat inclusiv un rege care și-a orbit propriul, sau altul care, cu capul ras, a fost „încoronat” cu aur topit. Cu toate luptele dintre facțiunile din Asia Centrală, în India s-a creat un vid de putere, iar britanicii au profitat în curând de el.

Băiatul rege și coroana britanică

La începutul secolului al XIX-lea, Compania Britanică a Indiilor de Est și-a extins controlul teritorial de la orașele de coastă la interiorul subcontinentului indian. După cum scriu Dalrymple și Anand despre campaniile britanice, „(acestea) aveau să anexeze în cele din urmă mai mult teritoriu decât toate cuceririle lui Napoleon în Europa”. Pe lângă faptul că au revendicat mai multe resurse naturale și posturi comerciale, britanicii au pus ochii și pe o comoară neprețuită: diamantul Koh-i-Noor.

După zeci de ani de lupte, diamantul se întorsese în India și a ajuns în mâinile conducătorului sikh Ranjit Singh în 1813, a cărui afecțiune deosebită pentru această piatră prețioasă a pecetluit în cele din urmă aura sa de prestigiu și putere. „Nu numai că lui Ranjit Singh îi plăceau diamantele și respecta valoarea monetară imensă a pietrei; se pare că piatra prețioasă a avut un simbolism mult mai mare pentru el”, scriu Anand și Dalrymple.

„El a recâștigat de la dinastia afgană Durrani aproape toate pământurile indiene pe care le acaparaseră de pe vremea lui Ahmad Shah (care a jefuit Delhi în 1761)”. Pentru Anand, momentul în care Singh a pus mâna pe celebrul diamant, a fost un punct de cotitură major în istoria Indiei: „Tranziția este surprinzătoare atunci când diamantul devine mai degrabă un simbol al potenței decât al frumuseții. Devine precum inelul din Stăpânul inelelor, o bijuterie care le domină pe toate”

Britanicii, dezamăgiți când au văzut prima dată celebrul diamant

Pentru britanici, acest simbol de prestigiu și putere era irezistibil. Dacă puteau deține bijuteria Indiei, precum și țara însăși, aceasta ar fi simbolizat puterea și superioritatea lor colonială. Era un diamant pentru care merita să lupți și să ucizi, acum mai mult ca niciodată. Când britanicii au aflat de moartea lui Ranjit Singh în 1839 și de planul său de a oferi diamantul și alte bijuterii unei secte de preoți hinduși, presa britanică a explodat de indignare.

„Cea mai bogată, cea mai costisitoare bijuterie din lumea cunoscută, a fost încredințată unei preoții profane, idolatre și mercenare”, scria un editorial anonim. Autorul acestuia a îndemnat Compania Britanică a Indiilor de Est să facă tot ce îi stătea în putință pentru a păstra urma Koh-i-Noor, astfel încât să poată fi în cele din urmă a lor.

Dar coloniștii au fost mai întâi forțați să aștepte o perioadă haotică de schimbare a conducătorilor. După moartea lui Ranjit Singh în 1839, tronul Punjabi a trecut de la un conducător la altul în decurs de patru ani. La sfârșitul acestei perioade violente, singurele persoane rămase în linia de succesiune la tron au fost un tânăr băiat, Duleep Singh, și mama sa, Rani Jindan.

Iar în 1849, după ce au întemnițat-o pe Jindan, britanicii l-au forțat pe Duleep să semneze un document legal de modificare a Tratatului de la Lahore, care îi cerea lui Duleep să renunțe la Koh-i-Noor și la orice pretenție la suveranitate. Băiatul avea doar 10 ani. De aici, diamantul a devenit o posesiune specială a reginei Victoria. Acesta a fost expus la Marea Expoziție din 1851 de la Londra, iar publicul britanic a fost consternat de cât de simplu era. „Mulți oameni întâmpină dificultăți în a crede, după aspectul său exterior, că este altceva decât o bucată de sticlă obișnuită”, scria The Times în iunie 1851.

Prințul Albert a pus ca diamantul să fie tăiat și fațetat

Având în vedere primirea dezamăgitoare, prințul Albert, soțul reginei Victoria, a făcut ca piatra să fie tăiată din nou și lustruită – un proces care i-a redus dimensiunea la jumătate, dar a făcut ca lumina să se refracteze mai strălucitor pe suprafața sa.

Deși regina Victoria a purtat diamantul ca broșă, acesta a devenit în cele din urmă parte a bijuteriilor coroanei, mai întâi în coroana reginei Alexandra (soția lui Edward al VII-lea, fiul cel mare al Victoriei) și apoi în coroana reginei Maria (soția lui George al V-lea, nepotul Victoriei).

Diamantul a ajuns la actualul său loc de onoare în 1937, în fața coroanei purtate de Regina Mamă, soția lui George al VI-lea și mama Elisabetei a II-a. Coroana și-a făcut ultima apariție publică în 2002, când a fost așezată în vârful sicriului Reginei-Mamă cu ocazia funeraliilor acesteia.

Azi, Koh-i-Noor stârnește noi controverse

Încă învăluit în mit și mister (inclusiv un zvon conform căruia diamantul este blestemat), un lucru este clar când vine vorba de Koh-i-Noor: acesta stârnește numeroase controverse. „Dacă întrebi pe oricine ce ar trebui să se întâmple cu arta evreiască furată de naziști, toată lumea ar spune că, desigur, trebuie să fie returnată proprietarilor lor, spune Dalrymple. Și totuși, am ajuns să nu spunem același lucru despre prada indiană luată cu sute de ani mai devreme, tot cu arma în mână. Care este distincția morală între lucrurile luate cu forța în perioada colonială?”.

Pentru Anand, problema este și mai personală. Născută și crescută în Marea Britanie, familia ei este indiană, iar rudele o vizitau în mod regulat. Când vizitau Turnul Londrei și vedeau Koh-i-Noor din bijuteriile Coroanei, Anand își amintește că „petreceau mult timp în fața vitrinei cu diamantul”.

De ce e considerat Koh-i-Noor o piatră blestemată

Potrivit lui Richard Kurin, primul cercetător distins și ambasador itinerant al Smithsonian, precum și autorul cărții Hope Diamond: The Legendary History of a Cursed Gem, o parte din motivul pentru care aceste pietre prețioase au ajuns să fie percepute ca fiind „blestemate” se datorează modului în care au fost obținute.

„Atunci când cei puternici iau lucruri de la cei mai puțin puternici, cei fără putere nu prea au ce să facă decât să îi blesteme pe cei puternici”, spune Kurin. La fel ca și Koh-i-Noor, diamantul Hope provenea din India și a fost expus la Expoziția de la Londra din 1851. Acum este expus la Muzeul Național de Istorie Naturală, fiind donat de Harry Winston, care l-a cumpărat în mod legal.

Aceasta este una dintre cele mai mari diferențe dintre obiectele luate în timpul unei cuceriri coloniale și arta și comorile jefuite de naziști – dificultatea de a stabili cine are prima și cea mai legitimă pretenție asupra unui lucru. Este puțin probabil ca diamantul să părăsească Bijuteriile Coroanei prea curând. Anand și Dalrymple speră doar că munca lor va face ceva bun prin clarificarea adevăratei căi pe care a urmat-o piatră prețioasă – și prin ajutarea liderilor să ajungă la propriile concluzii cu privire la ce să facă cu ea în continuare, mai arată sursa citată.