Inima mea se joacă, prefăcând în soldați de turtă dulce toți soldații lumii

Sunt zile în care strada pe care locuiesc se umple de păsări cântătoare. De cântecele lor, mai precis, care sunt mai dese ca ploaia.

Întreabă‑ți inima, îmi strigă oamenii de pe trotuare, ce răsare după cântec, ca să știm când ne putem întoarce acasă.

O infinitate de aripi, le răspund. E nevoie de o infinitate de ceruri ca să aibă unde încăpea toate. Îl ating pe fiecare dintre ele cu creștetul, în timp ce zbor. Și zbor învățând să fiu fericit.

Și se umple al nouălea cer de fericirea mea, ce crește de sus în jos, crește mereu, acoperind cu frunzele ei de culoarea cântecului tristețea fiecărui om de pe lume.

Și când n‑o să mai aibă inima ta chef de joacă, noi ce‑o să facem? mă întreabă toți acești oameni.

Le răspunde chiar ea, înainte de a apuca să le răspund eu.

Liniștiți‑vă, zice. Copilăria mea n‑o să se termine niciodată!

Ce bine! chiuie de bucurie fetele din ferestre.

Și e mereu primăvară. Și se întorc berzele de turtă dulce la cuiburi. Și inima mea se joacă mai departe, prefăcând în soldați de turtă dulce toți soldații lumii, și‑n războaie de turtă dulce toate războaiele ce sunt gata să se întâmple.

Și se aud gloanțe de turtă dulce pe deasupra orașului. Și‑un tren de turtă dulce doldora cu fericirea oamenilor de pe străzi trece în viteză printre cântece. Și cântecele se fac de turtă dulce și ele.

Fiecare fată de turtă dulce ține un soldat de turtă dulce de mână.

E plină curtea casei mele de nunți. Și vin în continuare, de peste tot, trenuri de turtă dulce încărcate cu soldați de turtă dulce, atrase de pofta de joacă a inimii mele.

(Textul a apărut și în ziarul Lumina)