Expoziția „Gestuar”, o expoziție ca o flacără roșie. Artista Nora Blaj, despre nevoia de roșu și iubire 

„Gestuar”. Un cuvânt inventat, mai degrabă un concept. Când intri în lumea aceasta imaginată de Nora Blaj, prima „lovitură” o primești pe retină – aproape toate lucrările explodează de roșu. Indiferent de vremea de afară, că e cald, că plouă și sunt nori grei, lumea Norei Blaj  te primește în ea și îți dă imediat un imbold de trezire, de reîmprospătare. Simți cum vin de undeva o putere ciudată și o energie bună, ce te încarcă și te desprind de tot ceea ce este afară și te trimit într-un alt univers.

Nora Blaj este tot timpul prezentă la Galerie. E legată prin fire magice de lucrările sale. Primește fiecare vizitator cu bucurie și, e o senzația, cu un oarecare sentiment de datorie de a te ghida printre poveștile sale. Dincolo de roșu – „roșu de Nora” cum a fost supranumită culoarea pe care o revarsă  din izvorul inimii sale, care este energie, putere, dorință, iubire, nevoia de iubire – după cum simți – fiecare tablou e o lume în sine. Texturile diferite, diversele obiecte integrate nasc legături între ele, dar și între lucrare și privitor și îți dau libertatea de a-ți crea propria versiune. Libertatea simțirii dăruită de Nora e un gest de noblețe.

Ne-am întâlnit – Nora și eu, am făcut cunoștință cu priviri timide, apoi amândouă ne-am lăsat purtate de vârtejul cel roșu, ce poate avea viteza nerăbdării sau liniștea unui nor născut pe un cer senin. Ca Nora.  Nora – „fata cu capul în nori” – așa i-a spus mai demult cineva, încercând să atragă tânăra artistă cu picioarele pe pământ, neînțelegând că tocmai aici erau esența și farmecul ei: să caute și să găsească, printre nori și printre suflete, povești. Esență ce i-a devenit supranume. Aceasta e Nora.

 Mângâiere

Cum intri în Galeria Romană te întâmpină „Amintire”. Mâna ți se îndreaptă instinctiv, ca și când ai vrea să mângâi, spre frunza presată, căzută ușor peste vise, dorințe, scrisori, căderi, ridicări. Roșu. Amintiri ce ard ca o flacără…

„Nora Blaj, când ai simțit prima oară că trebuie să fie roșu?”. „Nici nu îmi dau seama. Cred că era o nevoie a mea de roșu. A fost o discuție foarte interesantă la un moment dat – «Vai cât roșu! Ce roșu puternic, înseamnă că ai energie, că ești tonică. Că iubești!». Sigur că sunt toate acestea. Până la un vernisaj, când un domn italian, pe care nu îl mai văzusem în viața mea până atunci, a stat, s-a uitat la mine și mi-a spus …«De fapt, eu cred că doamna Nora are foarte mare nevoie de iubire». Și m-a izbit … Așa era!”.

Scris, scrisori…

A folosit roșu de la început. „Am folosit roșu pentru că îmi plăcea, cred că după terminarea facultății, poate de când mi-am luat viața în mâini și eram doar eu și copiii. La facultate încercam tot felul de stiluri, învățam. După aceea am simțit nevoia roșului. Era aproape nelipsit. Roșul și scrisul, la fel.”

Scrisul din lucrări … în aproape toate lucrările scrie. În multe lucrări sunt inserate scrisori.

„Am multe scrisori în lucrări. În unele știu ce scrie, în altele nu”. Le-a citit, le-a mângâiat, le-a simțit energia. „Mă impresionează scrisul, poveștile posibile. Îmi imaginez că e o scrisoare de dragoste. Analizez caligrafia, semnătura. Multe scrisori le-am găsit la anticariat. Lucram într-o galerie de artă din Berlin și lângă ea era un anticariat. Stăteam ore întregi și căutam prin hârtii. Erau în engleză, italiană etc. Ce am putut citi, am citit, ce nu, doar le simțeam, le pipăiam. Foarte tare îmi place ideea aceasta de scrisul altcuiva, povestea altcuiva, energia altcuiva. Apoi vin cu scrisul meu, cu energia mea, cu povestea mea și după aceea ele merg mai departe, împreună. Privitorul își face, la rândul lui, povestea lui”.  Când scrie pe o lucrare, scrie ce simte în acel moment, după perioade lungi în care acumulează emoții, revin amintiri, bucurii, poate tristeți. Și scrisul irumpe…

Altă apariție, uneori înduioșătoare, alteori răvășitoare o constituie fotografiile. Fotografiile sunt combinate cu  scrisori, cu partituri… încet, încet se naște povestea.

Apoi, ici-acolo, umblând prin poveste, mâna pleacă din nou, instinctiv, spre a mângâia. O fâșie de dantelă în „Livadă”, o altă fâșie de material în „Noapte”, parcă sunt luni și stele, flori din tul în „Nu te îngrijora” și o lume se naște chiar în fața ta. Poveștile Norei, poveștile tale.

„Îmi plac foarte mult texturile – spune Nora –  am făcut colegiul de design vestimentar. Îmi place foarte mult și când privitorul pune mâna, vrea să atingă.” Fâșiile acestea de material nu sunt fâșii oarecare. Au și ele istoria lor.

„După ce a murit mama, am făcut ordine în casă și am luat o grămadă de lucruri- perdele, draperii, dantele, cămăși ale mamei, croșeturi. Le-am luat cu mine în Anglia. M-am gândit că pentru mine nu e morbid, m-am gândit că au avut atâta viață în ele și trebuie să meargă mai departe. Sunt aici, în lucrări.” Sunt în lucrări, țin memoria vie, ostoiesc dorul.

Așa s-au născut „Poveștile posibile”, a rearanjat la modul ideal viața. „Lucrările astea mici, de pe hârtie, le-am pornit după moartea mamei mele, aceste povești posibile. Mi-am dat seama că nu îmi cunosc părinții. Că știu așa de puține despre ei. (La 12 ani am plecat la școală la Timișoara). Oare cine erau părinții mei? Și atunci…, uitându-mă la mobilier, la haine, la toate lucrurile, am început să inventez povești despre ei, din grăunțe din astea foarte mici, prinse te miri pe unde. Și așa a ieșit ciclul de Povești posibile. Pornind de la ei reimaginam cumva copilăria. Memoria e oricum foarte selectivă, a fost dureros, dar și ușor în pictură să vin cu povestea asta. Sunt integrate, muzica, o poveste mai de demult, culoarea.”

Alte tablouri. „Singurătate”, „Despre noi”. „Eu vorbesc foarte mult de aceste … sentimente. Dintotdeauna am fost mai singuratică și nu prea aveam prieteni când eram mică, stăteam, desenam și citeam. Vorbesc despre relația de cuplu. Cine dă mai mult, cine primește, cine e capabil să accepte. Nu poți tot timpul numai să dai. Relația de cuplu este tot timpul o luptă. Am mers și pe ideea că nu e neapărat nevoie să-mi găsesc jumătatea. Eu cred că nu am nevoie de o jumătate. Eu sunt întreagă așa cum sunt. Îmi doresc un om care să-mi fie alături, e altceva! Dar ceea ce se întâmplă acum în lume e un soi de alienare. Ne îndepărtăm tot mai mult unii de alții”.

Alegeri

Încheiem cu „Drumuri”. „Drumuri și colivii. Până la urmă e alegerea noastră. Capătul drumului, libertate, alegere. Bucuria de a merge  pe drum. Ce vrei? Vrei să ajungi la capătul drumului, vrei drumul ca atare, ai bucurie în suflet, alegi să mergi … E alegerea noastră că ne închidem, să ne detașăm, să ne separăm, singuri sau nu. Acestea sunt niște cuști goale, ele sunt la tot pasul, noi facem alegerile. De multe ori ne închidem singuri în colivie, nu ne obligă nimeni să intrăm acolo. Așa e și într-o căsnicie, și într-un job, și într-o relație de prietenie… Sigur că sunt o factori externi, care ne țin captivi cumva, dar până la urmă reușim să scăpăm dacă vrem”.

Nora e un nor de iubire, de pasiune, de muzică(a studiat vioara – vis de părinte), de vis, de poezie.

Nora pictează ascultând muzică. Uneori fado, alteori muzică clasică… La finalul călătoriei prin „Gestuar” am stat să ne odihnim sufletele obosite de atâtea emoții. Am căutat muzică, am ascultat și până la urmă ne-am oprit la Chopin. Nocturnele. Dar aceasta este altă… poezie.

„Ești confidentul ideal/al cărnii mele./ Mă povestesc ție și,/fără abatere, viața mea curge/în carnea ta/de fantomă cu umbra/somptuoasă și grea./Ești punctul de sprijin/al neechilibrului meu./Prin tine, am descoperit/cel mai scurt drum care duce la mine.” Nora Blaj, poeta.

Expoziția Norei Blaj de la Galeria Romană, din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 1, sector 1, poate fi vizitată și trăită până la data de 27 octombrie 2021.

Program de vizitare: de luni până vineri, între 10:00 – 18:00, iar sâmbăta între orele 10:00 – 15:00.