Poarta către lumea subterană de la Hierapolis. Așa arată calea către Iad

Grecii, și mai târziu romanii, considerau acest loc ca fiind intrarea în tărâmul lui Pluto. Oamenii obișnuiau să-l viziteze pentru a se închina zeului lumii de dincolo. E calea spre Iad.

Ploutonionul în sine era o peșteră mică, cu o serie de trepte care duceau în adânc. Ca o cale spre Iad. Oricine ar fi fost atât de nebun încât să coboare aceste trepte ar fi fost în pericol considerabil, chiar și astăzi.

Poarta lui Pluto

Bazele orașului Hierapolis au fost puse în epoca frigiană, care a atins apogeul în secolul al VIII-lea î.Hr. Frigienii considerau locul sacru pentru zeița mamă anatoliană Cybele, iar deasupra peșterii a fost construit un templu închinat lui Apollo.

Dar o mare parte din ceea ce a supraviețuit din Hierapolis a fost înființată de regele Pergamului, Eumenes al II-lea, în secolul al II-lea î.Hr. În secolul al III-lea î.Hr., orașul a fost clasificat de romani ca făcând parte din regiunea Pisidia Pacatiana. În cele din urmă, în anul 129 î.Hr. orașul a fost anexat în provincia asiatică a Imperiului Roman și a intrat sub administrația guvernatorilor Romei antice.

Ploutonionul sau „Poarta lui Pluto” din Hierapolis, cunoscut și sub numele de „Ghidul Orientului”, a continuat să fie un important sit religios anatolian, atingând apogeul între anii 96 și 162 d.Hr. Ulterior, Hierapolis a jucat un rol crucial în răspândirea creștinismului în Asia Mică, devenind din nou un centru religios în secolul al IV-lea d.Hr. Creștinii erau conștienți de pericolele de la Ploutonion și se pare că au umplut intrarea în peșteră cu pietre.

Peștera morții

Poarta lui Pluton a fost redescoperită de arheologii italieni în 1965. Aceștia au găsit două statui ale lui Cerberus (câinele cu trei capete care păzește lumea subterană) și ale lui Hades, iar acestea au fost amplasate pe locurile inițiale. Vechimea statuilor nu a putut fi determinată.

Statuile în sine erau montate lângă „Theatro”, terase ridicate care dominau o mare arenă scufundată, în centrul căreia se afla intrarea în peșteră. Mărturiile antice ale observatorilor greci și romani, printre care Pliniu cel Bătrân, Strabon, Damascius și Cassius Dio, vorbesc despre ceremoniile de la acest sit.

Doar preoți eunuci coborau în peșteră și ieșeau în viață

Animalele de sacrificiu, de obicei tauri, erau oferite lui Pluto, fiind trimise vii în peșteră, probabil în zori. Animalele erau legate cu frânghii, iar când erau trase înapoi din peșteră, Pluto le luase. Cele mai vechi ceremonii frigiane erau și mai îndrăznețe.

Preoții eunuci ai zeiței Cybele (numiți Galli de către romani) coborau ei înșiși în peșteră și se presupune că ieșeau în viață, arătând că erau protejați de pericolele acesteia. Era strict interzis celor neinițiați să intre în peșteră, deoarece ar fi murit la scurt timp.

Secretul peșterii

Să se fi ridicat Pluto pentru a-și lua ofrandele? Peșterile de sub Ploutonion sunt active din punct de vedere geotermic, emițând dioxid de carbon, precum și alte fumuri și gaze toxice. Orice creatură vie care ar intra în peșteră ar fi rapid sufocată de lipsa de oxigen.

Riscul este cu atât mai mare cu cât dintr-o crăpătură adâncă în stâncă, în spatele unei mici camere de trei metri pătrați curge și apă. Specialiștii spun că apa atrage gazul în cameră, permițând acumularea unor niveluri ridicate de dioxid de carbon. Preoții lui Cybele erau conștienți de pericolele din peșteră.

Dar există și buzunare de oxigen în sistemul de peșteri și cel mai probabil au supraviețuit târându-se într-unul dintre aceste locuri sigure, ca apoi să iasă mai târziu nevătămați pentru a-și demonstra protecția. Astăzi, situl, împreună cu izvoarele termale și piscinele din apropiere, reprezintă o destinație turistică populară. Dacă un turist neatent intră în peșteră, chiar și astăzi Pluto se va ridica din lumea subterană pentru a-l lua, supărat că i-a încălcat teritoriul, se spune.