Jurnalul unui sedentar trimis de angajator la sală. Râzi cu lacrimi!

Jurnalul unui sedentar trimis de angajator la sală. Râzi cu lacrimi!
Începeți ziua cu zâmbetul pe buze! Am decis să înlocuim Horoscopul cu unu-două bancuri care să vă dea o stare de bine pentru toată ziua. Dacă știți bancuri bune, puteți să ni le trimiteți pe adresa de mail redactie@retetesivedete.ro.

Din cauza serviciului meu sedentar şi consecinţă a acumulării de grăsime pe burtă, compania mi-a oferit un serviciu de antrenament personal într-o sală de sport pe o perioadă de o săptămână. Am acceptat bucuros şi chiar m-am dus personal să mă programez.

La sală, m-au repartizat la o instructoare personală pe care o cheamă Nadia, o bunăciune sculpturală de 26 de ani, model de echipament sportiv, după câte mi-am putut da seama după afişele lipite pe pereţi. Ea mi-a explicat că ar fi util să-mi notez într-un carneţel experienţele, pentru a putea observa eu însumi progresul. Zis şi făcut. Acum aş vrea să împărtăşesc cu voi.

Prima zi

M-am trezit la 6 dimineaţa, cum stabiliserăm. Destul de greu să te scoli din pat ca să mergi la sală, dar totul s-a schimbat când am ajuns acolo şi am văzut că Nadia mă aştepta. Părea o zeiţă greacă, ochi verzi şi un surâs uriaş, cu buze cărnoase şi spectaculoase. Mi-a făcut un tur de sală, mi-a arătat aparatele şi mi-a măsurat pulsul după cinci minute de bicicletă.

Şi-a făcut griji, pentru că i s-a părut pulsul meu accelerat, dar am profitat ca să-i fac un compliment şi i-am zis că era din cauza ei, pentru că purta un costum de lycra care-i intra în poponeţ. Mi-a făcut destulă plăcere s-o urmăresc dând lecţii de aerobică la finalul zilei mele de exerciţii. Nadia mă menţinea motivat să-mi fac exerciţiile, în ciuda durerii mele de abdomen.

A doua zi

Am băut două ceşti de cafea şi, într-un final, am reuşit să ies din casă. Nadia m-a pus să mă întind cu faţa în sus, m-a pus să ridic o bară grea de metal şi pe urmă s-a mai şi hazardat să-i pună nişte greutăţi! Pe banda de alergat, picioarele îmi erau cam moi, dar am reuşit să fac un kilometru. Surâsul său aprobator şi ochiadele ei au făcut să merite osteneala. Mă simţeam grozav. Era o viaţă nouă.

A treia zi

Singurul mod în care am putut să-mi spăl dinţii a fost punând periuţa de dinţi pe chiuvetă şi mutându-mi capul dintr-o parte în alta. Cred că am o hernie abdominală. Să conduc n-a fost deloc uşor: până şi pentru a frâna maşina mă durea. Am parcat deasupra unei motociclete de livrare la domiciliu.

Nadia şi-a pierdut un pic răbdarea cu mine, pentru că a considerat că scâncetele mele deranjau pe ceilalţi asociaţi ai clubului. Ca să fiu sincer, vocea ei mi se părea cam acută aşa devreme dimineaţa şi când ridică tonul devenea nazală şi foarte supărătoare. Mă dor toate când merg pe banda alergătoare şi în consecinţă Nadia m-a mutat la scară. Mă întreb de ce mama dracului cineva ar inventa o maşină care să facă ceva ce a devenit demodat odată cu apariţia ascensoarelor? Ea mi-a zis că o să mă ajute să fiu în formă şi să mă bucur din plin de viaţă. Altă imbecilitate de-a ei! Fata asta e doar frumoasă!

A patra zi

Nadia mă aştepta cu nenorociţii săi ochi verzi sfredelindu-mă ca un pumnal şi cu surâsul său batjocoritor stil Jack Nicholson în Batman. N-am putut evita să ajung cu o jumătate de oră întârziere: fix timpul de cât am avut nevoie pentru a-mi lega şireturile de la adidaşi. M-a pus să lucrez la aparate, dar, când a fost un pic neatentă, am fugit să mă ascund la baie. A trimis alt instructor după mine să mă caute şi, drept pedeapsă, m-a pus să vâslesc şi mi-a scăpat un pârţ pe care l-a auzit toată sala. De când sunt nu m-am simţit mai ruşinat.

A cincea zi

O urăsc pe Nadia mai mult decât pe orice altă fiinţă de pe lume. Anemică asta, cu buzele ei cu colagen, blondă fără creier. Dacă aş mai avea o bucăţică de corp care să nu mă doară, i-aş trage şuturi în fund! A vrut să-mi lucrez tricepşii. Eu nu am tricepşi.

Şi, dacă nu vrea să sparg pardoseala sălii, să nu-mi dea nenorocitele de bare de greutate şi nimic altceva ce cântăreşte mai mult decât un sandwich. Bicicleta m-a făcut să leşin şi m-am trezit pe patul unei nutriţioniste, altă slăbănoagă care mi-a dat o lecţie de alimentaţie sănătoasă. Nenorocita, habar n-are ce înseamnă să-ţi fie foame. De ce naiba n-am avut baftă de ceva mai liniştit, cum ar fi un curs de bucătărie sau de coafură?

A şasea zi

Nenorocita de Nadia mi-a lăsat un mesaj pe robot, cu vocea ei scârboasă, pentru a mă întreba de ce n-am fost azi la antrenament. A fost de-ajuns s-o aud ca să arunc naibii telefonul, dar pe urmă n-am mai avut forţa să-l ridic, nici să ridic telecomanda televizorului, în consecinţă a trebuit să suport 11 ore un singur canal, nenorocitul ăla de National Geographic. Şi a trebuit să văd un program despre împerecherea păsărilor, şi eu, care nu mă mai sunt în stare de nimic de şase zile.

A şaptea zi

L-am rugat pe şoferul camionetei bisericii să mă ducă la slujbă, ca să-i mulţumesc lui Dumnezeu că a trecut săptămâna asta. Mai mult, m-am rugat ca la anul să mă trimită să fac ceva mai distractiv: un cateterism cardiac sau o analiză de prostată.