O vedetă PRO TV s-a călugărit după ce a făcut un reportaj la mănăstire. Iată ce minune a trăit în lăcașul sfânt

Acum stareță a unei mănăstiri din județul Vâlcea, Theodora Videscu explică de ce l-a pus pe Dumnezeu mai presus de orice.

„Chiar televiziunea mi-a deschis drumul spre mânăstire. Deşi aveam o viaţă duhovniceas­că, mergeam regulat la biserică, mă spove­deam, mă împărtăşeam etc., nu m-am gândit să mă călugăresc. Până la un moment dat, când am cunoscut mai bine fru­museţea mo­nahis­mului. Am lucrat opt ani la TVR, la De­partamentul Arte. M-am ocupat de teatru şi film.

A fost o perioadă plină de efer­vescenţă, imediat după Revoluţie, în care se pu­teau face lucruri fru­moa­se. Am lucrat apoi la PRO TV, unde am înfiinţat Departamentul de film documentar, ajutată de d-l Adrian Sâr­bu, care era atunci preşedintele televi­ziunii. Din păcate, acel proiect de a face filme docu­mentare de mare an­vergură, coproducţii internaţionale, nu s-a concretizat… Şi-atunci am plecat la Antena 1, unde am fondat un ast­­fel de depar­tament şi unde chiar am făcut filme. Lucrând acolo, mi s-a cerut într-o zi să scriu un scenariu pentru un documentar despre viaţa mo­nahală din România”, rememorează fosta jurnalistă.

Marii duhovnici ai țării i-au deschis ochii spre lumină

„Am început să mă docu­men­tez şi, pe măsură ce strângeam infor­maţiile ne­ce­sare, filmam. Am lucrat la acest subiect vreo ju­mă­tate de an, în ritm susţinut, aşa cum se face la tele­viziunile comerciale, unde bugetul e li­mi­tat şi tim­pul întotdeauna scurt. Am mers la toate mânăstirile din România, în ordine cronologică, pe provincii istorice.

Cu această ocazie, am avut şansa să mă întâlnesc cu marii duhovnici ai ţării. Şi am făcut un serial de douăzeci de episoade despre isto­ria vieţii de mânăstire din România, sub titlul Amin­tirile unui pelerin. A fost o perioadă foarte intensă, dor­meam numai două, trei ore pe noapte, scriam, călă­toream prin ţară, citeam şi făceam inter­viuri – une­ori greu, pentru că mulţi călugări erau reticenţi…

Dar toată emoţia aceea a peregri­nării prin mânăstiri a început să mă urmărească şi ulte­rior, ca o boare, ca un halou, şi când puneam capul pe pernă, şi când mergeam pe stradă, şi în redacţie… Mă întrebam mereu de ce mi-a dat Dumnezeu un astfel de subiect şi mă gândeam la vieţile călugări­lor pe care i-am cu­noscut. Concluzia generală era că viaţa de călu­găr e foarte frumoasă, dar şi foarte grea. Încă nu-mi puneam problema că aş putea trăi aşa”, a povestit maica Theodora.

Chemarea lui Dumnezeu a fost auzită

Totodată, chemarea a fost auzită, spunea maica Theodora, și a lăsat totul în urmă pentru a urma calea bisericii.

„M-am aflat într-o scurtă vacanţă în Moldova şi am mers cu două prietene la Sihăstria. Bătea toaca de Vecernie şi, prin curte, grăbit să ajungă la slujbă, trecea Părintele Ioanichie. S-a oprit o clipă în faţa noastră, ne-a privit adânc şi a spus: «Şi voi, haideţi, grăbiţi-vă, că nu mai este timp. Vine au­to­buzul şi trebuie să urcaţi în el. Când o să vreţi, n-o să mai aveţi loc». Şi a plecat. Am rămas mirată. Ce voise să spună? Mi s-a părut că în cuvintele lui era o profeţie, ceva…”, povestește maica.

„Eu de ce nu?”

„Am stat şi m-am gândit şi am rea­lizat că simţeam în viaţa mea o dorinţă de a mă în­depărta de ceea ce fă­ceam, că nu-mi mai este locul în lume şi că eram puternic marcată de tot ce cunos­cusem despre mo­nahism în lunile de documentare. Şi-atunci mi-a încolţit ideea: dacă aceşti monahi şi aceste monahii au putut, eu de ce n-aş putea?”, îşi aminteşte Maica Theodora.

De atunci, maica Theodora a dus misiuni în America și s-a implicat în ridicarea unor mănăstiri.

Foto: Doxologia