Acum stareță a unei mănăstiri din județul Vâlcea, Theodora Videscu explică de ce l-a pus pe Dumnezeu mai presus de orice.
„Chiar televiziunea mi-a deschis drumul spre mânăstire. Deşi aveam o viaţă duhovnicească, mergeam regulat la biserică, mă spovedeam, mă împărtăşeam etc., nu m-am gândit să mă călugăresc. Până la un moment dat, când am cunoscut mai bine frumuseţea monahismului. Am lucrat opt ani la TVR, la Departamentul Arte. M-am ocupat de teatru şi film.
A fost o perioadă plină de efervescenţă, imediat după Revoluţie, în care se puteau face lucruri frumoase. Am lucrat apoi la PRO TV, unde am înfiinţat Departamentul de film documentar, ajutată de d-l Adrian Sârbu, care era atunci preşedintele televiziunii. Din păcate, acel proiect de a face filme documentare de mare anvergură, coproducţii internaţionale, nu s-a concretizat… Şi-atunci am plecat la Antena 1, unde am fondat un astfel de departament şi unde chiar am făcut filme. Lucrând acolo, mi s-a cerut într-o zi să scriu un scenariu pentru un documentar despre viaţa monahală din România”, rememorează fosta jurnalistă.
Marii duhovnici ai țării i-au deschis ochii spre lumină
„Am început să mă documentez şi, pe măsură ce strângeam informaţiile necesare, filmam. Am lucrat la acest subiect vreo jumătate de an, în ritm susţinut, aşa cum se face la televiziunile comerciale, unde bugetul e limitat şi timpul întotdeauna scurt. Am mers la toate mânăstirile din România, în ordine cronologică, pe provincii istorice.
Cu această ocazie, am avut şansa să mă întâlnesc cu marii duhovnici ai ţării. Şi am făcut un serial de douăzeci de episoade despre istoria vieţii de mânăstire din România, sub titlul Amintirile unui pelerin. A fost o perioadă foarte intensă, dormeam numai două, trei ore pe noapte, scriam, călătoream prin ţară, citeam şi făceam interviuri – uneori greu, pentru că mulţi călugări erau reticenţi…
Dar toată emoţia aceea a peregrinării prin mânăstiri a început să mă urmărească şi ulterior, ca o boare, ca un halou, şi când puneam capul pe pernă, şi când mergeam pe stradă, şi în redacţie… Mă întrebam mereu de ce mi-a dat Dumnezeu un astfel de subiect şi mă gândeam la vieţile călugărilor pe care i-am cunoscut. Concluzia generală era că viaţa de călugăr e foarte frumoasă, dar şi foarte grea. Încă nu-mi puneam problema că aş putea trăi aşa”, a povestit maica Theodora.
Chemarea lui Dumnezeu a fost auzită
Totodată, chemarea a fost auzită, spunea maica Theodora, și a lăsat totul în urmă pentru a urma calea bisericii.
„M-am aflat într-o scurtă vacanţă în Moldova şi am mers cu două prietene la Sihăstria. Bătea toaca de Vecernie şi, prin curte, grăbit să ajungă la slujbă, trecea Părintele Ioanichie. S-a oprit o clipă în faţa noastră, ne-a privit adânc şi a spus: «Şi voi, haideţi, grăbiţi-vă, că nu mai este timp. Vine autobuzul şi trebuie să urcaţi în el. Când o să vreţi, n-o să mai aveţi loc». Şi a plecat. Am rămas mirată. Ce voise să spună? Mi s-a părut că în cuvintele lui era o profeţie, ceva…”, povestește maica.
„Eu de ce nu?”
„Am stat şi m-am gândit şi am realizat că simţeam în viaţa mea o dorinţă de a mă îndepărta de ceea ce făceam, că nu-mi mai este locul în lume şi că eram puternic marcată de tot ce cunoscusem despre monahism în lunile de documentare. Şi-atunci mi-a încolţit ideea: dacă aceşti monahi şi aceste monahii au putut, eu de ce n-aş putea?”, îşi aminteşte Maica Theodora.
De atunci, maica Theodora a dus misiuni în America și s-a implicat în ridicarea unor mănăstiri.
Foto: Doxologia
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook