Să îți deschizi sufletul și să lași să se vadă în el este un exercițiu dificil, riscant, dar necesar pentru sinceritatea scriiturii mele. Poate vom avea opinii pro și contra, poate unii vor judeca aspru. Marele câștig este faptul că citind poveștile mele, voi găsiți curaj să le scrieți pe ale voastre.
Îi spuneam mereu: „haide, tată, nu mai bea, c-o să mori lângă mine și nu știu ce să fac!”. Iar el, de fiecare dată, îmi promitea că nu mai duce paharul la gură. Și îl credeam. Că pentru un copil, promisiunile părinților sunt sfinte. Dar, ieri s-au făcut 19 ani de când, din cauza acestei promisiuni ratate, viața lui s-a sfârșit.
Adolescentă fiind, trecusem cu el prin două preinfarcte. Îl vizitam la spital, îi duceam mâncare cu sufertașul. Stăteam cu orele pe marginea patului, lângă el, făcând integrame ca să treacă zilele mai ușor și, altă dată, am întrebat un coleg de serviciu, de la teatru, dacă știe de unde pot cumpăra o inimă mai bună pentru el.
Sunt 19 ani de când am primit acel telefon nenorocit ca să aflu că tata s-a prăpădit singur, încuiat în casă, găsit după o săptămână, după miros. Pentru că alcoolul, pe cât i-a părut lui o salvare, a fost câte un cui bătut în coșciug. Îmi trece viața prin fața ochilor, că timpul nu șterge, doar curge.
Mă revăd punându-i zilnic pastilele lângă paharul cu apă din dormitor. Așa cum mă rememorez sleită de puteri, cărându-l pe umerii mei de fată, din tufișuri și bodegi, spre casa. Asa cum mă revăd ștergând cu rivanol și pansând rănile lui de la mâini și frunte si spălând hainele lui cu miros de birt și urină. Mă revăd stând de veghe și acceptând că a doua zi, el nu-și va fi amintit nimic. Mă revăd așezandu-i masa și punând obrazul lângă nasul lui să văd dacă respiră sau nu.
Pentru un copil, asta a fost o gardă prelungă, nu viață cu zahar.
Sunt 19 ani de când îi duc dorul și de când mă rup în două, jumatate pentru bărbatul treaz care îmi punea lumea la picioare și mă lua în cârcă și alta pentru bărbatul beat care mă trântea la pământ cu o curea. O parte din mine a iertat, alta încă suspină și ambele vor scrie toată viața despre aceasta rană bătrână care sângerează când vrea ea.
Andreea Ionescu, scriitoare. Foto Facebook.
Acum 19 ani, am rămas să trăiesc cu imaginea unei camere cu stropi de sânge, cu miros de putrefacție și cu regretul de a nu fi ajuns la timp să mai pot salva. Pentru că nu putem să-i salvăm la infinit pe cei care nu vor să se salveze.
Am rămas în urmă, jelind un sicriu în care nu știu ce mai era. Am rămas să duc la apogeu durerea, cărând singură în spate, de la etajul trei, patul cu urmele trupului său descompus. Am rămas să frec podele cu clor și alte chimicale, dar mirosul acela de carne stricată nu s-a evaporat niciodată. Am rămas să acopăr oglinzile și vitrinele cu așternuturi și să îmblânzesc peisajul acela sinistru în care m-au bântuit toate.
În fiecare dimineață când duc copilul la școală, văd în barurile de peste drum alți bărbați care toarnă în ei. Care nu se pot opri și care nu mai cunosc altă rezolvare. Care, la rândul lor, sunt tații cuiva și nu pot sa nu mă gândesc ce grea e boala asta. Ce oribil transformă oamenii, dându-le apucături de monștri ce lovesc, cel mai des, în cei care totuși, îi iubesc. Cum se desfigurează și cum tânjesc după o picătură.
Mama, Dumnezeu să o țină sănătoasă, e aici și clipa asta e neprețuită
Mi-am pus în ramă pozele cu părinții mei ca să îi am aproape de sărbători și în toate serile în care mă gândesc cum ar fi fost dacă…
Ca să nu uit niciodată ce frumoși au fost, că mi-au dat viață din iubirea lor și că sufletul meu poate iubi peste limite și dimensiuni. Ca să nu uit că, si atunci când sunt lovită, eu tot voi vrea să îmbrățișez și să iert, chiar dacă nu voi mai putea salva.
Că mama, Dumnezeu să o țină sănătoasă, e aici și clipa asta e neprețuită.
Sunt 19 ani de când dau de pomană pentru sufletul tatei și mă rog ca niciun copil din lumea asta să nu mai fie chinuit de viciile părinților și mă rog să crească fără palme, pumni și vapori de alcool în casă.
De atâția ani scriu cărți despre viața mea și parcă n-au înghițit tot ce era de scos. Că unele lucruri, unele pierderi, unele traume, nici hârtia albă nu le suportă.
La 51 de ani, tata avea toată viața în fața. Și inima lui ar fi dus multe, dacă nu se scalda în alcool. Dacă ar fi contat pentru el. Dar, de 19 ani, eu ma tot gândesc la promisiunea aceea mare. Singura pe care nu și-a ținut-o.
Dar, dacă o să ne mai întâlnim în altă viață, am sa îi zic vreo două că m-a lăsat cu ochii în soare, și-apoi o să-l salvez de el cum n-am știut atunci, cu tot ce știu că pot acum.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
