Simona Ionescu / Redactor Șef
Ca să nu își piardă mințile în pușcărie, Zoia Ceaușescu a găsit o soluție salvatoare: i-a scris soțului ei epistole pline de duioșie și de dragoste.
A fost reținută pe 24 decembrie 1989 și trimisă la o unitate militară din București, cea de la Antiaeriană. Acolo era pe 25 decembrie, când a auzit că părinții ei au fost executați. A rămas în închisoare până la 18 august 1990. În total, a stat după gratii 237 de zile de pușcărie.
În zilele acelea, Zoia Ceaușescu a început să îi scrie soțului ei epistole pline de duioșie și de dragoste. Nu știa atunci că și soțul ei, profesorul universitar Mircea Oprean, fusese arestat la începutul lunii ianuarie. Mircea Oprean, profesor universitar la Universitatea Politehnică, a fost ținut în închisoare până pe data de 8 august 1990.
”A fost o experiență extraordinară! Zoia Ceaușescu ieșise din pușcărie. Acolo scrisese niște scrisori interesante. M-am dus și am stat de vorbă cu ea. Mi s-a părut un personaj deosebit. Îi tremurau mâinile. Ce n-a înțeles nimeni: scrisorile erau lucruri de presă senzaționale. Fata lui Ceaușescu scria în închisoare. Acest gen de experiență m-a fascinat”, își amintea Ion Cristoiu.
Ultima epistolă scrisă în pușcărie a Zoiei Ceaușescu este de departe cea mai emoționantă din toate. Veți vedea cât de tare suferea, cât de mult iubea. Colegii de celulă spuneau la acea vreme că Zoia slăbise mult, abia mânca, iar scrisul a ținut-o în viață, în toate cele 237 de zile de pușcărie. Atunci, avea 40 de ani.
”De ziua ta, îți doresc ceea ce-mi doresc și mie mai presus de orice: să fim din nou împreună, liberi și fericiți și cât mai curând. Aș fi vrut ca îmbrățișările, mângâielile și săruturile mele să-ți spună ce nemărginită este iubirea mea, ce pârjolitor e dorul de tine, ce pustiitoare e absenta ta și ce vitală este nevoia de tine. La cei 40 de ani ai tăi, îți doresc să ai parte de tot ce poate fi mai bun, mai luminos, mai minunat pe lumea asta și-ți urez cu surâzătoare speranță: Mulți ani fericiti!
Aș fi vrut să-ți pot face un cadou frumos, dar nu este, deocamdată, posibil. Îți dăruiesc însă, dragul meu, toate gândurile și visele mele, îți dăruiesc tot sufletul meu, devastat de tristețe, în care doar dragostea pentru tine a rămas vie, imensă, strălucitoare și îți dăruiesc toate clipele vieții mele de acum, chinuită și sumbră, înseninată doar de speranța revederii noastre și toate clipele însorite, bete de fericirea de a fi lângă tine, care vor veni, care trebuie să vină din nou.”
”Bună dimineața, iubitule! Bat clopotele la Patriarhie. Puternic, încurajator. Este deci ora 7. Îmi voi spune mai întâi rugăciunea. «Rugaciunea pentru noi doi», din fiecare dimineață. Aș vrea să te strig. Să-ți mărturisesc că mi-am petrecut noaptea cu tine. Și a fost minunat. Dar se aud zgomote pe sală. Se aduce ceaiul. În orele de după-amiază și de seară nu se întîmplă niciodată nimic. Deci a trecut și ziua aceasta fără să ne vedem. Și așteptasem atât de încrezătoare. Toată noaptea mă pregătisem. Îmi împodobisem gândurile cu amintiri îmbălsămate și iluzii diamantin-sclipitoare, îmi cufundasem sufletul în tămăduitoarea limpezime a unui vis azuriu pentru a fi duios și senin surâzătoare la întâlnirea cu tine. Îmi odihnisem îndelung degetele de himericele, suave petale ale unui trandafir pentru a le reînvăța gingășia fulgurantelor mângâieri și reinventasem toate pătimașele, tandrele, fantezistele cuvinte de dragoste pentru a le contopi într-o singură, tulburătoare șoaptă: te iubesc. Repetasem întregul ritual al iubirii pentru a-mi reaminti halucinanta și totodată lucida favoare de a fi împreună. Acum mă simt foarte obosită și asist plictisită la monotona târâre a acelor fără rost ce prelungesc exasperant și absurd această zi sfârșită. Din nou bat clopotele. Tânguitor, deznădăjduitor. E 5.00 după amiază. E ora rugăciunii celei triste. A rugăciunii, plânset surpător. Va urma dorul și jalea și bocetul. Vor urma spaima și rătăcirea și îngroparea și pustiul… Tu ce mai faci, iubitule? E seară. Începe să se întunece. Aștept încordată murmurul chemării tale. Între timp, îți spun o poezie. Chiar dacă glasul meu nu răzbate până la tine, voi continua să-ți spun în fiecare seară câte una. Astă seară îți recit «Ziceam că va fi sărbătoare». Aștept să mă chemi. Grăbește-te, dragul meu. În curând vor apărea gândacii și șobolanii. Ne-am spus «noapte bună». Acum pot închide fereastra. Sunt iarăși complet izolată în mizerabila, dezolanta, deșarta-mi singurătate. (…) E deja târziu. După miezul nopții, un gând, un unic gând își mai rotește unda-i de lumină în jurul meu. Mă împresoară blând-mângâietor, mă încălzește plăcut , mă reanimă: mâine ne vom vedea. O, Doamne, îți mulțumesc! Nu îndrăznesc, însă, din superstiție să-mi destăvilesc inundatoarea bucurie revărsată în mine. Dar aștept nerăbdătoare și deja emoționată ca noaptea-aceasta să-și petreacă ultimele ore și timpul să-și aducă ziua de mâine.”
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
