Cronicar al dezastrului care a lovit România în 4 martie 1977. Ce am trăit, ce am văzut…

A fost acel seism „dulce și amar” pe care nu-l uiți toată viața. În acea seară de 4 martie 1977, românii se uitau la televizor la filmul „Dulce și amar” când a început urgia.

Luna imensă, de un portocaliu straniu de strălucitor, ne făcea să mergem cu capul țintit spre cer. Eram cu un grup de prietene, pe bulevardul larg din Drumul Taberei. Locuiam în cartier. Câteva vroiau să mergem în Cișmigiu, să stăm pe bănci și să admirăm astrul care părea că va poleii pământul în aur. Era vineri, o seară caldă, de început de primăvară timpurie. Weekendul nu începea de sâmbătă, în anii 70. Probabil că și din cauza asta nu am vrut să merg. Mi-amintesc doar că le-am zis să mergem a doua zi, pe seară, în Cișmigiu, fiindcă lună plină va fi și atunci. Au susținut propunerea alte două fete, așa că am plecat spre case.

”Hai, că a început un film mișto la tv – ”Dulce și amar”, bulgăresc”, m-a luat din ușă văr-miu care, student, locuia la noi. Era puțin după ora 21. Mama și tata mâncau în bucătăria apartamentului de la etajul 3. Am intrat în sufragerie, am încălecat un scaun și, cu bărbia sprijinită de spătar, mă uitam la filmul alb-negru. Văr-miu îmi povestea începutul.

Am simțit o primă trepidație a scaunului pe verticală. Apoi o a doua. Am crezut că Gabi dă cu piciorul în scaun căci el stătea întins pe canapea. A sărit însă în sus, strigând că e cutremur. Inconștient, am zbugit-o pe hol, spre ușa de la intrare. Bine că nu mă dezbrăcasem de hainele de stradă și eram încă încălțată cu botinele. Tata a ieșit în acel moment din bucătărie, dar nu ne-a putut opri. Noi…pe scări.

Într-un bloc de patru etaje, scările nu-s multe, vreo opt pe fiecare palier. Văr-miu mă împingea, iar eu ajungeam să pun doar o dată piciorul între scările de pe palier. Cutremurul nu m-a speriat fiindcă spaima mea era doar că-mi rup picioarele în timpul fugii. Am fost primii care am ieșit din bloc. Pământul se unduia. Un vecin, care atunci se întorsese acasă, se oprise în capătul aleii și se uita împietrit. Când am întors capul, am văzut prin geamurile mici, luminate de felinarul din fața blocului, cum șerpuiau încă scările pe care ceilalți vecini ai noștri fugeau. Mama a ieșit printre ultimii, iar tata deloc. După ce a coborât, la vreo jumătate de oră după noi, ne-a spus că doar în bucătărie e praf: căzuseră vase, sticle, borcane, alimente. Totul se cufundase în beznă. Au fost oprite și gazele, telefoanele mergeau greu. De unde să avem știri despre ce se întâmplase?!

Era trecut bine de 21.30. După zeci de minute, cineva a adus în fața blocului un radio Gloria, cu baterii. Nu știu ce post prinsese, dar atunci am aflat că seismul s-a petrecut la ora 21.22, în Vrancea și că a avut peste 7 grade pe Richter. Abia a doua zi, destul de târziu, am avut datele exacte: 4 martie, ora 21.22, cutremur produs în zona Vrancea, la 95 km adâncime, durata lui – 56 de secunde. Tot atunci a început și numărătoarea victimelor, morți și răniți.

În noaptea de 4 spre 5 martie, bucureștenii au stat mai mult în fața blocurilor, de teama unei noi replici, sau au umblat pe străzi, în căutarea rudelor și prietenilor. Veștile au început să circule chiar din noaptea aceea. Oameni veniți acasă dinspre centrul orașului sau din alte cartiere aduceau cu ei informații despre cele văzute sau auzite în autobuze sau tramvaie. Prima dată am aflat că în Militari căzuse un bloc. Apoi, că pe bulevardul Magheru e prăpăd. Clădiri făcute praf, cu oameni în ele. Blocurile Casata, Scala, ceva pe la Universitate, căci erau acolo mașinile de intervenție, ne-a spus un vecin care trecuse pe acolo.

Nimic la noi, în Drumul Taberei. Ne venea greu să credem, din această cauză, că dimensiunile situației sunt dezastruoase. Aveam să văd cu ochii mei, a doua zi, și să trăiesc profund întâlnirea cu moartea, disperarea, durerea, speranța, solidaritatea oamenilor…

La momentul cutremurului, Nicolae Ceaușescu era plecat într-o vizită în Nigeria. Nu mă gândeam eu la asta, însă, toți cei mai în vârstă despre asta vorbeau. Se raportau la el ca la salvatorul națiunii: cine o să dea ordinele de intervenție, va ieși armata rapid pe străzi atunci când vine Tovarășul în țară? Armata, pompierii, milițienii, medicii cu ambulanțele, cascadori și voluntari au acționat, însă, din primele minute de după cutremur, chiar dacă șeful statului – ”comandantul suprem” – lipsea din țară.

Pe 5 martie, dimineața, ni s-a adus tuturor la cunoștință, prin radio și televizor, că tovarășul Nicolae Ceaușescu a fost informat despre seismul care a lovit țara și a transmis imediat ce măsuri să se ia pentru salvarea și ajutarea oamenilor. Bineînțeles că a anunțat că va veni rapid acasă. Aveam să văd cu ochii mei cum l-au primit bucureștenii.

Prăpădul din București, după 56 de secunde de zgâlțâială a pământului

Sâmbătă dimineața, 5 martie. Zi de primăvară, caldă. Am pornit spre centrul orașului ca să văd în ce măsură se confirmă zvonurile pe care le auzisem în cursul nopții. Aveam și o țintă: un bloc de pe Brezoianu, cu un restaurant la parter, unde locuia o colegă. Cineva îmi spusese că în zona aceea, aproape de Agenția de bilete (din acea perioadă) de pe strada Eforie se prăbușise un bloc. Mi s-a strâns inima și, deși în zonă mai sunt și alte imobile, gândul m-a dus la fosta colegă. Vineri îmi spusese că se grăbește acasă fiindcă e ziua fetiței ei și va fi sărbătoare în familie. Din nefericire, a fost ultima.

Stăteam la câțiva zeci de metri distanță și priveam niște ruine care fumegau. Pompieri și soldați printre molozul de câțiva metri. Pe trotuare, oamenii plângeau ca și mine lângă șocantul mormânt de ciment și fiare. Doar strigătele de durere ale unor femei arătau că acolo se aflau îngropate cele mai dragi ființe din viața lor: mame, tați, fii, fiice, nepoți, rude sau prieteni. Niciunul dintre locatarii prinși în apartamente la momentul cutremurului nu a scăpat cu viață din cauza incendiului imens care a izbucnit la parterul blocului.

Zeci de minute am stat și am privit mormântul fumegând din Brezoianu. Abia atunci am simțit frica și am înțeles că vineri seara, împreună cu vărul meu, fugeam pe scări de moarte. Auzeam oameni veniți din alte colțuri ale orașului care anunțau că și la Universitate e dezastru, la Scala și la Piața Romană.

Noaptea în care au murit Toma Caragiu, regizorul Alexandru Bocăneț și scriitorul Alexandru Ivasiuc. Actrița Melania Cârje, salvată de soldați