Părea mai degrabă o întâlnire de familie, niște cunoscuți care au aceleași afinități, aceleași bucurii, strânși laolaltă să petreacă mai bine de două ore minunate. De prezentat, ar fi trebuit să prezinte Radu Gheorghe și Mihai Bisericanu. Spun ”ar fi trebuit”, pentru că n-au fost nici pe departe prezentatori în sensul clasic al cuvântului. Ci doi actori, care introduceau în scenă, practic pe nebăgate de seamă, colegii de spectacol, printre replici spumoase și pantomime care stârneau hohote de râs.
Au fost de toate, ca la o veritabilă întâlnire de familie. Dans. Trei adolescenți excepționali, două fete și un băiat, care, prin dansul lor și muzica lui Cristian Vasile ne-au amintit de perioada interbelică, din vremea când Bucureștiul era cu adevărat Micul Paris. Și pentru că suntem în iunie, și pentru că nu trecuseră decât câteva zile de la 15 iunie, Emilia Popescu ne-a spus cu emoție o întâmplare, așa cum ne povesteau pe vremuri, când eram copii, înțelepții comunității, despre întâmplări de demult pline de tâlc:
”Cum au ieșit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceștia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiași.
– Fă ceva, fă să-și vadă măcar o dată sufletul.
– Să-și vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu”
„E prea frumos la tine-n suflet”
Invitata de onoare a serii a fost Felicia Filip, unica solistă de operă din lume care a câștigat toate Premiile Mozart, în 1983 la Barcelona, în 1987 la Viena și în 1991 la Toronto, venită de pe patru continente în sala mica și cochetă din Centrul Vechi să ne încânte nu numai cu muzică de operă, ci și cu o fabulă, cântată cu vocea-i inconfundabilă. Marea soprană a ținut să aducă și ea un omagiu lui Mihai Eminescu. L-a chemat să ne judece. Versurile lui Grigore Vieru au răsunat când cald, când înălțător: ”La zidirea Soarelui, se știe / Cerul a trudit o veșnicie / Noi, trudind întocmai ne-am alescu, / Ne-am ales cu domnul Eminescu”.
Apoi, Mircea Dinescu, purtând pe braț, ca pe un palton foarte elegant, o cămașă de forță, ne-a arătat că se pot scrie poezii de excepție și despre spitalele de nebuni: Balada spitalului din Poiana Mare: ” Eram poet cu faimă în secolul trecut / cînd mă citeau și Nietzsche, dar și Menumorut;/ și Daniil Sihastru, dar și Gheorghiu-Dej, / ca bobul de fasole mă cățăram pe vrej / și ăia în halate mă tot strigau: „Iisus, / ai rău de înălțime și o să cazi în sus!“.
Finalul a fost cald, mângâietor și a aparținut lui Nicu Alifantis: ”E frumos, e prea frumos la tine-n suflet”.
A fost frumos la toți în suflet.
