Simona Ionescu / Redactor Șef
De peste 30 de ani, Paul Surugiu – Fuego – trăiește pentru scenă. Însă în spatele costumelor sclipitoare și al aplauzelor se află un om sensibil, profund și, uneori, rănit. Artistul care a reușit să rămână mereu aproape de public a acceptat să vorbească deschis despre emoțiile care l-au marcat, despre zvonurile absurde care circulă online și despre cum reușește să-și păstreze echilibrul într-o lume care uită tot mai des să fie omenoasă.
Într-un dialog acordat în exclusivitate pentru Rețete și Vedete, Fuego a povestit cu sinceritate despre pierderea tatălui, despre frica de a-și vedea oamenii dragi plecând și despre lacrimile pe care nu le ascunde. „Plâng des și nu mi-e rușine să o spun. Așa sunt eu – un om care simte și care trăiește cu sufletul deschis”, mărturisește el.
Azi felul în care se livrează informația s-a schimbat la 180 de grade față de acum câțiva zeci de ani, iar fake news-urile circulă constant. Citești știrile apărute despre tine? Dacă da, care este știrea falsă care te-a enervat cel mai tare?
Sigur că sunt foarte multe știri și povești false care circulă despre mine. Da, le citesc sau îmi sunt trimise de prieteni și fani. Trec peste poveștile cu glumele, dar mă deranjează nedreptățile și minciunile. De la faptul că am murit, până la faptul că m-am mutat din România în Basarabia, au apărut tot felul de știri.
Cele mai recente minciuni sunt cele legate de onorariile mele la evenimente. Nu e un secret neapărat, pentru că nu cer nici prea mult, nici prea puțin, ci rațional, în conformitate cu cota de piață, cu ceea ce pot face, cu nivelul meu. Dar au apărut știri care mă plasează undeva mult prea sus, cu sume la care nici nu mă gândesc să abordez și altele cu sume mult prea mici, care strică cumva piața.
E bine ca oamenii să citească cu atenție, să discearnă, să fie siguri că informațiile citite sunt din surse corecte și eventual să întrebe. Nu pot crede orice, oricum!
Eu sunt un artist destul de transparent și popular. Vorbesc cu lumea la concerte, dau autografe cu orele, vorbesc cu presa, fac poze, deci sunt empatic și deschis. Mai apoi scriu zilnic pe Facebook și Instagram, deci informațiile oficiale, veridice, vin mereu de la mine, iar dacă am ceva important de comunicat, o fac acolo negreșit. Mai departe nu putem controla toate fake-news-urile și nici tot ce apare cu și despre noi!
În afară de cariera de artist, tu ești și pictor. Dacă ar fi să așterni pe pânză reprezentarea celei mai mari frici pe care o ai, cum ar arăta și de ce?
Nu sunt pictor, sunt doar un artist pasionat de asta, dar totuși un amator. Trecând peste asta și îmbrățișând scenariul poetic propus, cea mai puternică frică a mea, dincolo de cea de moartea proprie sau de lipsa succesului sau de anumite animale sau de avion și așa mai departe, este teama pierderii oamenilor dragi. Sunt perfect conștient că inevitabilul final se apropie, dar parcă trag cu dinții de fiecare moment și mă gândesc la cât de greu îmi va fi să fac față. Am foarte mulți prieteni mai în vârstă, care la un moment dat vor pleca, am bunica, mama și alte persoane dragi!
Mi-e teamă de sentimentele mele și de felul în care sufletul își va așeza durerea! În afară de astea, peste ani, am lucrat cu mine și am învățat să-mi depășesc temerile și să le înfrunt! Să fiu eu cel care-i dictează sufletului și minții, fără vreo influență emoțională! Mi-a fost uneori frică că nu voi reuși sau că nu mă voi menține. Dar cred eu că fricile, de orice formă ar fi ele, sunt responsabilizări și sunt forma prin care ne dăm seama că trebuie să lucrăm mai mult la suflet și să-l facem, dacă se poate, mai puțin vulnerabil!
Ți-ai divinizat tatăl, iar durerea a fost mare atunci când a plecat. Ce nu ai apucat să faci cu el sau să îi spui și regreți și azi? Cum te-a schimbat experiența?
Pierderea prematură a tatălui meu, la doar 58 de ani ai lui, pe lângă faptul că ne-a șocat și îndurerat, pe mine m-a determinat să continui să evoluez, să fiu mai bun, să știu mai multe. Pare ciudat? Păi tata avea o cultură generală impresionantă, permanent citea câte ceva, permanent era cu dorința de cunoaștere. Și mi-am zis, atunci când l-am pierdut, că-i voi duce mai departe această pasiune și voi ”crește profesional”, voi evolua, voi ajunge cât mai sus. Și în ultimii 15 ani am reușit cât de cât…
Multe lucruri n-am apucat să facem împreună sau să vedem sau să povestim! Până la urmă, în fiecare zi mi-aduc aminte de el, la fiecare succes simt nevoia să-i împărtășesc sentimentele și aștept să-mi spună părerea și să-mi dea verdictul său rațional. Dincolo de dragostea pentru mine, tata era un om rațional și știa să-mi atragă atenția dacă greșeam ceva.
Și în acea perioadă, la începuturi, am tot făcut greșeli. Dar totuși nu am regrete că nu i-aș fi spus ceva, poate doar că nu am reușit să-l salvez. Uneori am aceste ”procese imaginare”! Poate dacă insistam mai mult să meargă la medic, poate dacă eram acasă cu ei, la Turda, poate dacă îi făceam mai multe investigații sau poate dacă lua alt tratament, se putea salva de infarctul care i-a curmat viața în scurt timp, rapid și fără prea multă durere!
Spuneai la un moment dat că artistul trebuie să stea în singurătate pentru a crea. La un moment dat, ai declarat că: „Noi, artiștii, în general, ne întâlnim cu mii de oameni, ne îmbrățișează lumea, ne laudă, suntem fericiți, dar când ajungem în camera noastră, între cei patru pereți, suntem niște oameni foarte singuri”.
Ce face Paul Surugiu când ajunge acasă și se simte singur? Când ai plâns ultima oară?
Desigur, declarația aceasta face parte dintr-un context. Cumva, creația cere momente de introspecție și de comuniune cu propriul eu. Ajungând la mine, pot să spun că atunci când ajung acasă, mă liniștesc, mă deconectez, îmi trag sufletul, îmi pun ordine în gânduri și nu mă simt singur neapărat. Nici nu sunt și nici nu sufăr de asta, pentru că deseori prefer clipele în care vreau să fiu doar eu cu mine. De plâns, plâng frecvent. Nu consider a fi asta o slăbiciune sau o vulnerabilitate, ba dimpotrivă, e o exprimare firească a emoțiilor. Și bărbații și femeile plâng. În funcție de situație. Eu plâng când mă emoționează ceva, când văd un film bun, când văd o nedreptate, când văd un copil genial sau sunt impresionat de ceva.
Mai plâng și când sufăr, dar astea sunt cazuri mai rare. Ultima oară am plâns chiar acum câteva zile, am și scris pe Facebook despre asta. M-a emoționat până la lacrimi Leon, copilul lui Kamara, de la Alb-Negru, într-un video în care ne arată fragilitatea sa și în care cântă muzica mea, alături de mama lui. Ideea este că sunt un om cu picioarele pe pământ, care nu trăiește drame, dar care are la rându-i, ca fiecare, propriile probleme, drame, întrebări, angoase.
Care este momentul de pe scenă sau din întreaga ta carieră muzicală care ți-a rămas cel mai drag?
E foarte greu de spus sau de ales. Eu nu sunt artistul care doar vine și cântă, prezintă cântec după cântec și apoi pleacă. Nu. A fi de vocație artist înseamnă mai mult. Înseamnă să poți ține publicul în mână, să-l faci să și râdă, să-l captivezi, să-i pui întrebări, să-l faci să comenteze, să asculte, să vrea, să participe, să simtă că este și el parte din întreaga seara sau zi. Oricum eu cânt cu aceeași bucurie și dau la fel de mult și pe cea mai importantă scenă a țării, dar și în sate și comune, ori la evenimente private. Artiștii sunt artiști pentru toată lumea, indiferent de condiții.
Dar nu voi putea uita momentele alături de poetul Grigore Vieru, din Basarabia, pe marile scene sau pe stadioane, în fața a mii de oameni care ne adulau și ne ascultau înmărmuriți, în perioada comunistă, în anii în care regimul era opresiv și noi riscam foarte mult făcând asta, prin 2007-2008. Nu voi uita nici aplauzele îndelungi de la Sala Palatului, de la concertele mele. Nu voi uita nimic din ce m-a făcut și mă face în continuare fericit pe scena mare!
Ești genul de om care crede foarte mult în ideea de a rămâne uman înainte de toate și de a fi bun cu cei care te înconjoară. Consideri că azi oamenii își pierd din umanitate puțin câte puțin?
Din nefericire, da, ne dezumanizăm treptat, prin fiecare acțiune, prin evoluția așa zis revoluționară a științei, prin faptul că ne înrăim. Pot înțelege invidia, ranchiuna, dar răutatea gratuită este peste puterea mea de înțelegere. Eu văd lucrurile în felul următor – nu suntem perfecți, nici unul. Avem defecte, avem probleme, lacune, lucruri de îmbunătățit. Avem zile bune și mai puțin bune. Iar toate astea ne dau un farmec anume și ne fac pe toți cumva egali în imperfecțiuni, anulând complet ideea de a judeca. Nimeni nu a căpătat pe lume puterea de a fi mai presus de altcineva, de a avea un nivel superior.
Am spus mereu că modestia nu e neapărat apanajul oamenilor inteligenți, nici infatuarea nu e a intelectualilor, în schimb mijlocul dintre cele două, rațiunea este echilibrul unei societăți cu pretenții de normalitate, pe care noi, în România, mă scuzați pentru sinceritate, dar nu prea o mai avem! Nu lovi cu vorba! N-ai nici un fel de scuză atunci când răutatea îți devine exponent. Eu cred că am trăi mai bine dacă am înțelege asta și am fi, măcar pentru câteva zile și clipe, mai înțelegători și mai ”îngăduitori” cu neputințele noastre! Așa, ca experiment! Eu fac asta de multă vreme și sunt împăcat! Voi?
Ai peste 500 de ținute de scenă și de multe ori ai vorbit despre colecția ta și despre faptul că vrei, atunci când vei avea 70 de ani, să deschizi o expoziție cu toată vestimentația pe care ai acumulat-o. Vorbim totuși de un volum impresionant. Unde le ții și de câte dulapuri ai avut nevoie pentru a le păstra?
Da, s-au strâns multe haine de scenă în toți acești ani, unele mai interesante, altele mai puțin. Cert este că am păstrat tot și după cum am mai spus, am transformat, acum vreo 10 ani, piscina interioară într-un dressing mai mare, în care am făcut dulapuri suprapuse și am așezat aceste haine. Sigur că s-a dovedit a fi neîncăpător în cele din urmă, dar am mai pus niște stand-uri, am mai băgat prin alte dulapuri și uite așa am o parte din casă plină cu o mulțime de sacouri, costume.
Pe unele poate că le voi mai purta, pe altele niciodată, dar nu mă îndur să le dau și totodată, vreau din suflet ca la un moment dat să le pot strânge pe toate la un loc, alături de toate premiile, de materialele mele, de distincții, de tot ce am acumulat și de colecția de tablouri. Caut de pe acum un spațiu potrivit, doar că sunt foarte greu de găsit sau foarte scumpe. Acesta este visul și țelul meu pentru mai departe și nu mă las până nu îl îndeplinesc!
Cum începe dimineața pentru tine? Aș vrea să știu ce face Fuego din momentul în care se trezește și până iese din casă
Am și zile matinale, atunci când am proiecte, filmări, întâlniri devreme sau analize, dar în general, pentru că adorm târziu, după ora 3.00, mă trezesc în jur de 11.00. După rutina de dimineață, îmi prepar o cafea gustoasă, slabă, lungă, cu mult lapte de ovăz sau de migdale. Mai apoi verific rețelele de socializare, ale mele, asta pentru că deseori îmi programez postările de seara.
Ulterior, deschid telefonul și începe munca cu răspunsul la telefoane, la mesaje, la apeluri, la cereri, la diverse. Și așa trec deja două-trei ore și apoi plec de acasă pe unde am treabă sau plec la evenimente. Dacă sunt zile mai libere, gătesc acasă sau merg în atelier să pictez ceva. Într-un fel se face încât eu nu prea am zile la fel, deci mi-e greu să descriu o rutină zilnică.
Ai un program plin, iar de multe ori se întâmplă ca într-o săptămână să fii plecat non-stop la concerte. Mereu pe drumuri, poate deveni provocator. Ce înseamnă pentru tine sentimentul de acasă și unde îl găsești? Cum îl menții atunci când ești plecat pentru o perioadă lungă?
A fi mereu pe drumuri, de 30 de ani, nu mai este chiar așa de provocator. De fapt asta e și cea mai grea parte, pentru mine, la această profesie. Drumurile, distanțele lungi, statul în mașină, mâncatul pe fugă, acest stres, traficul, toate astea mă obosesc. În rest e o plăcere! Acasă este acolo unde sufletul meu are parte de liniște. Acasă poate fi și într-o cameră de hotel unde stau mai mult de trei-patru zile, într-o vacanță, acasă este la Turda sau pe scenă. Dar lăsând partea poetică la o parte, acasă este căminul meu, oaza mea de liniște, acolo unde mă odihnesc, acolo unde-i câinele meu, unde am atelierul de pictură, unde mă relaxez pe deplin și îmi încarc bateriile.
Totuși, mai multe de două săptămâni maximum nu sunt plecat de acasă. Chiar și în turnee, mai plec noaptea dintr-un oraș apropiat să ajung acasă, să văd ce face câinele, să ud florile, să văd de centrală etc. Chiar dacă sunt persoane care au grijă, tot mă gândesc să fie totul în ordine. Acasă este acolo unde îmi sunt oamenii dragi și unde știu că sunt iubit!
Am o existență plină, una în care mi-e bine și în care n-am timp mult să îmi trag sufletul, pentru că așa vreau și pentru că intru mereu într-o nouă provocare. Parcă sunt setat să merg dintr-un proiect în altul și îmi face plăcere să știu că las ceva în urma mea, fie că sunt cântece, concerte mari sau mai mici, emisiuni, tablouri, scrieri, chiar și bucuria pe care o las după ce cânt la evenimente private, face parte tot din ”moștenirea mea”!
Fiecare dintre noi avem în viața noastră oameni dragi și apropiați, cărora le-am cere ajutorul în caz de nevoie. Cine sunt acei oameni pentru tine? Cei care ar veni după tine oriunde te-ai afla, în caz că ai avea probleme?
Da, am o mână de prieteni apropiați, unii din ei sunt și colaboratori profesionali, care îmi sunt devotați, care mă ajută și m-ar ajuta indiferent de circumstanțe, dezinteresați. Nu sunt cei mai confortabili oameni, dar sunt sinceri și îmi vor binele. Și eu le sunt aproape la fel și dacă există vreun moment în care au nevoie de mine, cu absolut orice, eu sunt acolo și mă dedic în totalitate. Am învățat peste timp să fac distincția asta între prieteni și cunoștințe.
Prietenii nu te fac niciodată să suferi, nu fac greșeli capitale, nu se pun niciodată pe ei mai presus de tine și nu caută să ofere altceva decât au cel mai de preț – dragostea lor! În ei îmi găsesc alinare, ei mă înțeleg, mă critică cu drag, constructiv și mă ajută să fiu mai bun! Iar eu, așa cum mă pricep, încerc să fac la fel, cu tot sufletul meu, dar fără să mi se ceară asta de către cineva! Pentru mine, primejdia constă în pierderea acestor prieteni! Nu doar ca aș fi mai sărac, dar nici nu aș avea aceeași bucurie a sufletului atunci când ne întâlnim!
Ce urmează pe plan muzical pentru tine? Există vreun proiect pe care ți-ai dori mult să îl implementezi și nu a reușit încă?
Urmează multe surprize și momente importante și concerte și turneu. Încep sezonul 15 al emisiunii ”Drag de România mea!”, la TVR 2, care poate fi urmărită sâmbăta de la 20.00 și duminica de la 15.00. Apoi am două concerte pop simfonice grandioase la Chișinău, cu 100 de instrumentiști pe scenă, cor academic. Apoi în decembrie am turneul național de colinde ”Iarna colindelor mele”, ajungând în multe orașe, de pe 4 decembrie, cum ar fi Alba Iulia, Turda, Cluj, Sibiu, Târgu Mureș, Pitești, Târgoviște, Călărași, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Brăila, Galați, Bacău, Focșani, Adjud, Iași, Bârlad, Ploiești, Brașov, Constanța și București.
Apoi, pregătesc o super producție pentru începutul anului alături de cei de la GLOBAL RECORDS, cu clip nou, piesă, o schimbare de stil. Am și alte melodii în plan pentru primăvara viitoare. În principiu am făcut tot ce mi-am dorit în drumul meu, până acum. Ar fi câteva duete pe care aș vrea să le fac, dar e imposibil. Apoi aș pune voce pe desene animate și aș face cu plăcere musical, mi s-ar potrivi mănușă. Asta n-am apucat să fac și cumva mi-aș dori ca la un moment dat să le pot puncta, pentru că sunt omul provocărilor!
Vrei să critici sau să lauzi ceva? Atunci nu ezita să ne scrii în Comentarii! Exprimă opinia într-un limbaj civilizat!
Eliza Gavrilescu s-a alăturat echipei editoriale Rețete şi Vedete în 2024, aducând cu ea peste un deceniu de experiență în presă. A colaborat și cu site-urile evz.ro și infoactual.ro. De-a lungul carierei, Eliza s-a remarcat prin modul echilibrat în care abordează subiectele, dar și prin seriozitatea și respectul față de public. Profesionalismul și atenția ei pentru corectitudinea informației se regăsesc constant în materialele pe care le semnează.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
