Simona Ionescu / Redactor Șef
Manualul secret din Al Doilea Război Mondial nu era despre bombe, gadgeturi de spionaj sau misiuni spectaculoase. În schimb, explica cum poate distruge cineva o organizație doar fiind enervant, ineficient și excesiv de birocratic.
Documentul se numește ,,Simple Sabotage Field Manual” și a fost scris în 1944 de Office of Strategic Services, agenția americană de informații din timpul războiului care avea să devină mai târziu Central Intelligence Agency (CIA).
Inițial clasificat drept secret, manualul a fost declasificat oficial abia în 2008. Astăzi, textul pare mai degrabă o descriere extrem de precisă a celor mai frustrante comportamente dintr-un birou decât un ghid de spionaj.
În ianuarie 1944, la apogeul războiului, serviciile americane de informații se confruntau cu o problemă, și anume cum puteau civilii din Europa ocupată de naziști să opună rezistență fără arme sau pregătire militară.
Răspunsul a fost surprinzător de simplu. Simple Sabotage Field Manual a fost conceput pentru a instrui așa-numiții „cetățeni-sabotori”, muncitori obișnuiți din fabrici, birouri, căi ferate sau instituții publice din teritoriile ocupate. Misiunea lor nu era să distrugă infrastructura în mod spectaculos, ci să încetinească sistemul prin mici acte de perturbare.
Manualul explica faptul că sabotajul nu necesită întotdeauna explozibili sau operațiuni secrete. Uneori este suficientă ineficiența deliberată. Pe scurt, distrugerea sistemului din interior.
Una dintre cele mai faimoase părți ale manualului descrie o strategie numită „prostie intenționată”.
În loc să se opună deschis, oamenii erau încurajați să se comporte în moduri aparent normale, dar care distrugeau în tăcere productivitatea și moralul.
Manualul oferea instrucțiuni extrem de precise despre cum poate fi sabotată o organizație fără ca autorul să fie suspectat. Autorii recomandau, de exemplu, ca oamenii să vorbească cât mai mult în ședințe și să țină discursuri lungi, presărate cu anecdote personale, astfel încât discuțiile să devină interminabile. În același timp, era încurajată introducerea constantă a unor subiecte irelevante, disputarea obsesivă a formulărilor din documente și revenirea asupra deciziilor deja luate, pentru a redeschide dezbateri aparent închise. O altă tactică sugerată era trimiterea cât mai multor probleme către comitete „pentru studiu suplimentar”, preferabil comitete mari și birocratice, precum și insistarea ca toate lucrurile să fie făcute strict „prin canale oficiale”, fără scurtături care ar putea accelera procesul decizional.
Manualul îi sfătuia pe sabotori să pretindă că nu înțeleg ordinele primite, să ceară instrucțiuni scrise, să pună întrebări nesfârșite și să inițieze corespondențe lungi pe marginea lor, toate aceste comportamente având rolul de a încetini activitatea și de a crea confuzie în interiorul organizației. Strategia era o formă de „prostie intenționată” ce nu distrugea sistemul direct, ci îl făcea să se blocheze singur prin proceduri, birocrație și discuții fără sfârșit.
Logica era simplă, dar eficientă. Birocrațiile moderne depind de eficiență și cooperare. Dacă încetinești aceste procese, sistemul începe să se blocheze singur.
Cea mai virală secțiune astăzi este cea dedicată angajaților din birouri.
Manualul îi sfătuia pe oameni să: organizeze ședințe atunci când există muncă mai importantă de făcut; multiplice procedurile și documentele administrative; redeschidă discuții despre decizii deja luate la ședințele anterioare; verifice excesiv angajații eficienți, dar să îi ignore pe cei incompetenți; ofere explicații lungi și greu de înțeles când sunt întrebați ceva; fie iritabili și certăreți, dar nu suficient de mult încât să fie sancționați.
Pentru oricine a lucrat într-o organizație mare, aceste comportamente par imediat familiare. Ceea ce ofițerii de informații descriau drept tactici de sabotaj seamănă izbitor cu disfuncțiile obișnuite din multe birouri.
Deși a fost scris în 1944, manualul a rămas clasificat mai bine de 60 de ani. A fost declasificat abia în 2008 de către Central Intelligence Agency.
Un motiv este pur istoric. Office of Strategic Services a fost desființat la scurt timp după încheierea războiului, iar multe dintre documentele sale operaționale au rămas în arhivele serviciilor secrete.
Există însă și o explicație mai interesantă. Manualul arată cât de fragile pot fi sistemele complexe. Organizațiile mari depind de coordonare, încredere și competență. Dacă destui oameni perturbă aceste elemente, chiar și gesturile mici pot produce blocaje majore.
La zeci de ani după război, ,,Simple Sabotage Field Manual” a căpătat o a doua viață neașteptată. Istoricii îl studiază ca pe un document fascinant despre strategiile de rezistență. Consultanții în management îl folosesc uneori ca pe o listă a comportamentelor care distrug organizațiile. Pe internet, manualul circulă frecvent pentru că sfaturile lui par surprinzător de actuale. Ideea cea mai tulburătoare din document este și cea mai banală, anume că un sistem nu se prăbușește întotdeauna din cauza unui atac din exterior, uneori se prăbușește pentru că oamenii din interiorul lui se comportă exact așa cum recomandă manualul.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
