Povestea insulei San Michele, cimitirul Veneției. Totul a pornit de la Napoleon Bonaparte

Povestea insulei cimitir San Michele începe cu două insule separate: San Michele și San Cristoforo della Pace. În 1804, înmormântările în curțile bisericilor au fost interzise, iar Veneția, orașul apelor și al pietrei, avea nevoie de un nou spațiu pentru cei decedați. Alegerea a venit de la Napoleon Bonaparte, care a decis ca San Cristoforo să devină cimitirul orașului.
Dar o singură insulă nu era suficientă. Între 1835 și 1870, canalul care despărțea cele două bucăți de pământ a fost umplut, iar cele două insule au devenit una: San Michele, insula-cimitir.
Cu mult înainte ca insula să devină loc de odihnă eternă, aici fusese ridicată Biserica San Michele Arcangelo, încă din secolul al X-lea. Reconstruită între 1469 și 1479 de arhitectul Mauro Codussi, biserica este considerată prima construcție renascentistă din lagună.
În secolul XIX, sub dominația austriacă, clădirea a fost transformată în închisoare politică, adăpostind printre alții pe scriitorul Silvio Pellico. Astăzi, este administrată de Frații Franciscani Conventuali și își păstrează eleganța sobră, decorată cu sculpturi de Bernini și picturi de Lazzarini.
Cimitirul este împrejmuit de un zid de cărămidă roșie, robust și elegant, care ține la distanță oscilațiile mareei. În interior, liniștea e densă, aproape sacrală. Locul este împărțit în trei zone: catolică, ortodoxă și evanghelică, fiecare cu atmosfera sa distinctă.
Dar dincolo de împărțiri, acest loc adună povești. Pe aleile sale înguste, printre chiparoși și pietre funerare mângâiate de timp, își dorm somnul de veci figuri care au marcat cultura mondială.
Aici sunt înmormântați muzicianul Igor Stravinsky, poeții Ezra Pound și Joseph Brodsky, fizicianul Christian Andreas Doppler, scriitorul Zoran Mušič sau celebrul impresar al baletului rus, Sergei Diaghilev. Însă farmecul insulei nu stă doar în nume mari.
Sculptura din bronz a Soniei Kaliensky, cunoscută drept „Frumoasa din pădurea adormită”, este una dintre cele mai vizitate. Se spune că această aristocrată rusoaică s-a sinucis în timpul carnavalului din 1907, sfâșiată de o iubire pierdută. Este reprezentată așa cum a fost găsită în camera ei de hotel – îmbrăcată impecabil, cu demnitatea neatinsă de suferință.
Un alt mormânt discret, dar controversat, este cel al antrenorului Helenio Herrera. Deși sobru, cu o Cupă Europeană de piatră plasată în nișă, instalarea lui a provocat agitație. Autoritățile religioase se temeau de un aflux de suporteri de fotbal mai puțin interesați de reculegere, iar conflictul între protestanți și evanghelici a fost atât de tensionat, încât a necesitat intervenția reginei Angliei. În cele din urmă, mormântul a fost mutat într-un colț liniștit al cimitirului.
Un colț aparte este dedicat gondolierilor – acei oameni care au fost, timp de secole, sufletul mobil al Veneției. Odinioară, sicriele lor erau aduse cu bărci funerare decorate cu îngeri aurii. Astăzi, ritualul s-a simplificat, dar respectul pentru tradiție a rămas.
Într-un oraș unde totul pare să curgă – apă, turiști, timp San Michele stă nemișcată. Este Veneția care tace. Veneția care își amintește. Și poate tocmai de aceea merită o vizită: nu pentru a vedea ceva spectaculos, ci pentru a simți ce rămâne când spectacolul se termină.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook