Simona Ionescu / Redactor Șef
În cimitirul istoric Trinity din Lower Manhattan, chiar lângă Wall Street, se află mormântul unei femei care nu a existat niciodată. Dar acum două secole, orice american obișnuit să citească romane ar fi recunoscut numele gravat pe piatră: Charlotte Temple.
Vederea mormântului ar fi putut stârni suspine sau chiar lacrimi în rândul cititorilor sensibili ai romanului „Charlotte, A Tale of Truth” de Susanna Rowson, publicat în 1791. Aceștia și-ar fi amintit cum domnișoara Temple, o tânără britanică naivă de 16 ani, a fost sedusă de infamul libertin Lord Montraville, adusă în America și apoi abandonată, în timp ce el pleca să se căsătorească cu altă femeie și să lupte în Războiul de Independență.
Cartea a fost extrem de populară—fiind cel mai bine vândut roman din America timp de o jumătate de secol, până la apariția „Colibei unchiului Tom”. Povestea tragică a lui Charlotte, care moare fără bani, într-un New York înghețat, după ce dă naștere unui copil, iar tatăl ei ajunge prea târziu să o salveze, a mișcat profund inimile cititorilor.
Profesora Ivy Linton Stabell, care predă această carte studenților săi la Universitatea Iona, explică faptul că povestea melodramatică a atras cititori din toate păturile sociale, deoarece relatarea despre o tânără vulnerabilă, ce se confrunta cu dificultăți într-un New York ostil, după ce a fost trădată de un englez puternic, a rezonat cu istoria națională a Americii.
„Cartea a rezonat cu oamenii nu doar la nivelul personajelor, ci și prin ideea implicită despre America – o națiune nouă”, explică Stabell. Americanii au văzut în Charlotte nu doar propriile lor suferințe personale, ci și lupta Statelor Unite pentru independență și recunoaștere în perioada post-revoluționară.
La momentul lansării în America, romanul era parte dintr-un gen literar privit cu suspiciune de criticii morali ai epocii Iluminismului. Romanele aveau puterea de a crea o identificare emoțională profundă între cititor și personaj, subminând judecata morală tradițională. Charlotte a încălcat regulile prin faptul că a fugit de acasă și a rămas însărcinată în afara căsătoriei—dar, în loc să fie văzută ca merituos pedepsită prin moartea sa, cititorii au compătimit-o, au plâns pentru ea și au transformat-o într-o eroină populară.
Pelerinii veniți la mormântul lui Charlotte—bărbați, femei, chiar și cupluri proaspăt căsătorite în luna de miere—lăsau flori, scrisori și chiar plângeau la „altarul fetei care a murit din dragoste”.
Mulți dintre vizitatori credeau că fusese o persoană reală, o convingere susținută de îngrijitorii cimitirului, care confirmau acest lucru oricărui curios. Mormântul devenise atât de popular încât grădinarii l-au marcat cu flori—singurul loc din cimitir decorat astfel—pentru a-l putea indica mai ușor vizitatorilor.
Susanna Rowson, autoarea cărții, a insistat mereu că personajul Charlotte Temple fusese inspirat de o persoană reală. Deși nu existau dovezi, cititorii și chiar jurnaliștii au luat această afirmație drept adevăr, iar mormântul lui Charlotte a continuat să fascineze publicul și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Pe atunci, mormântul prezenta o adâncitură rectangulară (adesea plină cu apă și vizitată de păsări), despre care se presupunea că fusese cândva umplută cu o placă de marmură sau argint, conținând detalii despre decedată. Această lipsă aparentă a generat numeroase speculații. Fusese placa furată? Și dacă da, de ce?
Într-un interviu din 1888, William Kelby, bibliotecar la Societatea Istorică din New York, a declarat unui reporter că, în urmă cu câteva decenii, „oamenii nu făceau distincția între realitate și ficțiune la fel de rapid ca acum, în această eră a scrisului și lecturii de romane”. Astfel, mulți au fost convinși că Charlotte Temple fusese o persoană reală și chiar fusese înmormântată la Trinity.
Kelby susținea că originea mormântului era mult mai banală: cel mai probabil, un pietrar implicat în reconstruirea bisericii în anii 1840 a cioplit piatra și a inscripționat numele lui Charlotte. Aceasta este și povestea transmisă de ghizii cimitirului Trinity astăzi, conform lui Kathryn Hurwitz, arhivistă a bisericii.
Ipoteza se potrivește cu faptele istorice: nu există mențiuni despre acest mormânt înainte de anii 1850, iar biserica Trinity actuală a fost construită la mijlocul anilor 1840. Piatra funerară este făcută din același gresie maro din New Jersey ca și clădirea bisericii, ceea ce sugerează că a fost amplasată în aceeași perioadă.
„Nu este nimeni îngropat acolo. Dacă a fost cineva vreodată, nu era Charlotte, pentru că Charlotte nu a fost o persoană reală”, clarifică Hurwitz.
În 2008, echipa de arhivă de la Trinity a primit aprobarea pentru a investiga mormântul. Au ridicat piatra funerară pentru a verifica dacă dedesubt exista un cavou. S-a descoperit că nu era un cavou, iar cei de la arhivă au introdus o cameră în pământul compactat pentru a detecta eventuale rămășițe.
Într-un final, nu s-au găsit nimic. Astfel, nu putea fi îngropată acolo nici nobila engleză Charlotte Stanley, adesea considerată inspirația pentru personaj, și nici vreo femeie reală din New York numită întâmplător Charlotte Temple.
Profesoara Ivy Stabell sugerează că mormântul ar fi putut fi o formă de înșelătorie turistică. Persoana care l-a creat ar fi putut avea un „simț al afacerii bine dezvoltat”, având în vedere că era perioada în care turismul începea să prindă contur, iar ghidurile despre locuri precum New York deveneau populare.
Această legătură cu turismul are sens, mai ales că, din anii 1820, adaptări teatrale ale lui Charlotte Temple au fost jucate în New York, inclusiv în anii 1840 la celebrul Muzeu American al lui P.T. Barnum.
Fie că Barnum însuși a mituit un muncitor de la Trinity pentru a grava piatra—pentru a câștiga bani din tururi sentimentale pentru spectatori—fie că un pietrar, impresionat de piesă, a vrut să creeze un monument pentru eroina tragică, mormântul a contribuit la menținerea legendei lui Charlott pentru o vreme îndelungată.
Astăzi, Alexander Hamilton, părintele fondator al Statelor Unite, atrage mai mulți vizitatori la Trinity, dar practica de a vizita locuri legate de personaje fictive rămâne populară.
De la Reichenbach Falls din Elveția, unde Sherlock Holmes a „murit”, până la altarul lui Ianto Jones din Torchwood în Cardiff, pelerinajele fanilor către astfel de locuri sunt comune.
Așa cum știau vizitatorii din anii 1850, experiența emoțională de a te simți conectat la un personaj de poveste, ca și cum ar fi real, poate fi incredibil de puternică.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
