Liviu Ciulei, Regele regizorilor

Istoria teatrului românesc va consemna: 24 octombrie 2011, s-a stins într-un spital din Germania, actorul, regizorul, scenograful și profesorul Liviu Ciulei. S-a stins Regele regizorilor.
Primele mele amintiri despre Liviu Ciulei sunt legate de filmul „Valurile Dunarii”, urmărit în anii copilăriei la televizorul Rubin.
Evident, întâi am fost atrasă de imagini, de scena sărutului cu Irina Petrescu (când tata ne punea să închidem ochii sau ne trimitea la culcare, fiindcă la 6-7 ani n-aveam de ce urmări scene pentru adulți), de muzica diafană ce parcă se scurgea odată cu Dunarea. Excelente cadrele cu apa, cu luminile și umbrele peliculei alb-negru!
LIVIU CIULEI ȘI IRINA PETRESCU ÎN „VALURILE DUNĂRII”
Mai târziu – fiindcă an de an ni se servea de către „organele” culturale ale partidului acest film – îmi amintesc cum tata îi spunea mamei că „iar o să vedem „Valurile Dunării” pentru că madam Ceaușescu crede că seamănă cu Irina Petrescu, mai ales în scenele când poartă batic. Și-i place și personajul filmului, după cum se aude”. Da, în anii dictaturii, se auzeau multe. Dar mult mai târziu, când deja ajunsesem adult, aveam să înțeleg că existau „surse” din toate „aparatele de stat” – partid, Securitate, Miliție, Armată, care aveau grijă să împrăștie tot felul de informații, sub formă de zvonuri. N-aveam ziare care să publice anumite evenimente sau întâmplări din viața „tovarășilor”, dar noi aflam ba de un accident a lui Nicușor, a lui Maurer, ba de o întâmplare de pe la Snagov, ba de o petrecere sau de vreo iubire a copiilor de ștabi din Primăverii.
Pe Liviu Ciulei mi-l mai amintesc în interviuri de televiziune. Avea un discurs ce te fascina. Mi-l amintesc cum lucra cu actorii de la Bulandra, după întoarcerea în țară. TVR-ul, dacă cotrobaie în arhive, ne poate da filmul repetiției la piesa „Furtuna” a lui Shakespeare. E ceva Deosebit…
Îmi amintesc filmul Pădurea spânzuraților. Atunci am auzit, cred, prima oară de Festivalul de la Cannes. Despre celebrul covor roșu, despre ce se întâmpla la Cannes cu adevăratn-am aflat din paginile revistei Cinema, ci mult mai târziu, când un vecin pilot mi-a adus o revistă Paris Match luată dintr-un aeroport.
Îmi amintesc cum șușoteam bășcălios cu prietenii că prea îi dă mână liberă tânărului Florian Pittiș în a baga șopârle de șopârle împotriva regimului în piesele în care juca și ne miram de curajul celor de la Bulandra. Liviu Ciulei era director. Apoi, a apărut piesa Revizorul, pusă în scenă de Lucian Pintilie (un alt titan al teatrului românesc) și Cenzura sau Securitatea și-a făcut datoria. Regizorul Ciulei a fost interzis. Apoi a plecat din țară.
Ultima amintire legată de Liviu Ciulei e la cimitirul Belu. I-am văzut acolo cavoul familiei, în urmă cu vreo 6 ani. Pe tatăl său, arhitect, îl chema tot Liviu Ciulei.
FOTO: ANA SZELES SI VICTOR REBENGIUC ÎN „PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR”, 1965, FILM PREMIAT LA CANNES
Primul job, reporter la cotidianul ”Tineretul liber”, câștigat în urma unui concurs în 1990. Din 1993 până în 1997 – redactor sef adjunct la ”Evenimentul zilei” condus de Ion Cristoiu. A urmat perioada 1998-2006 la Libertatea, apoi la Click! și Adevarul Holding unde a implementat proiectul unei campanii umanitare fără precedent în presa românească. L-a continuat și la Libertatea, după ce s-a întors la Evenimentul zilei, în 2012 ca redactor șef și unde activează și azi. În anul 2020 a lansat și propriu site – Rețete și Vedete, o publicație de știri din actualitate și de divertisment. Membru UZPR.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook