M-am așternut ca zăpada, încet, dar sigur, în sufletul meu

M-am așternut ca zăpada, încet, dar sigur, în sufletul meu
Am ieșit din timp și el m-a plouat cu vise și tăceri. M-am pierdut în pământ și astfel, am aflat ce este viața, gustându-l.

Am plâns în ploaia timpului fără ca vreo ființă să mă vadă, m-am plimbat fără sens, spre nicăieri, și am aflat de la lună că tot ce este înrudit cu mine nu este rânduit cu nimeni.

Timpul este neîncrederea în noi, când nu ai limită de timp poți gândi ce vrei, poți trăi ce vrei…

Sunt cea care sunt dincolo de ceea ce eu sunt.

Sunt suflet, iar noaptea călătoresc acolo unde este nevoie de mine.

Nu mă strig pentru că mă aud bine, nu mă bat pe umăr pentru că mă văd, deci vin spre mine și în brațe mă voi ține cât timp lumina va fi lumină.

De mine toate simțurile mi-au vorbit și sunt un vis adeverit ce se vede prin mine, peste mine, dincolo de mine. Prin lume, peste lume, dincolo de orice închipuire.

Visând, zburând, uitând de aripi, plutind pe valuri. Vreau tot ceea ce simt, iubesc tot ceea ce vreau, simt tot ceea ce iubesc. M-am așternut ca zăpada, încet, dar sigur, în sufletul meu, și rămân acolo cu fiecare sunet care vine și revine.