Ștefan Iordache chiar a fost „cel mai iubit dintre pământenii” actori. Amintiri inedite

Ștefan Iordache se apropia cu sfială de fiecare personaj. Odată începută munca, şlefuia ca un bijutier rolul respectiv până devenea o nestemată. Și, să fim corecți și cinstiți, cariera lui e un drum presărat cu nestemate. A fost, este și va fi un mare actor, a trăit pentru teatru şi film şi a dat din geniul lui tuturor ca un izvor cu apă sfinţită.

Ştefan Iordache a avut mulţi prieteni, dar cu adevărat aproape i-au fost puţini. Dintre aceștia, am avut șansa în viața aceasta de a sta de vorbă cu Alexandru Tocilescu şi Dan Piţa. „Eu nu ştiu când ne-am cunoscut, sincer nu-mi aduc aminte”, mi-a spus Alexandru Tocilescu, în holul Teatrului de Comedie, acolo unde ne-am întâlnit să vorbim despre Ștefan Iordache, în noiembrie 2008.

Cum i-a legat pe Ștefan Iordache și Alexandru Tocilescu un roman de 14 volume

„Ne-am trezit într-o bună zi că ne ştim, ne cunoaştem, suntem prieteni, funcţionăm pe aceeaşi lungime de undă. Lucrurile s-au adâncit într-o vară, nu aş putea să vă spun anul, când ne-am apucat amândoi să citim «În căutarea timpului pierdut», o chestiune care cere timp şi hotărâre. Să te apuci să citeşti un roman de 14 volume îţi cere o anumită hotărâre, iar noi ne-am hotărât simultan în vara respectivă.

Nu cartea a avut influenţă asupra relaţiei dintre noi, ci faptul că în fiecare zi, avansând în ea, discutam, comentam şi ne îndrăgosteam, făceam o pasiune extraordinară pentru această carte despre care toată lumea vorbeşte şi pe care nimeni nu a citit-o. Noi am citit-o, ne-am consumat impresiile în permanenţă, fără pauză, după care legătura noastră a avansat şi ea, pentru amândoi era un soi de performanţă, pentru că însemna să laşi tot deoparte”.

Iordache, supărat pe personajul Cațavencu

„Ne-am înţeles întotdeauna asupra problemelor culturale. Aveam aceleaşi gusturi. Cu Michaela Tonitza am una dintre cele mai rare şi adânci prietenii pe care le-am avut vreodată cu cineva, deşi nu suntem nici de aceeaşi vârstă, nici de aceeaşi cultură, ea este mult mai profundă, mai informată cultural decât sunt eu. Amândoi eram foarte apropiaţi de ea, iar asta ne-a legat şi mai mult. Eram aşa ca trei fraţi, eu am avut un frate mult mai mare decât mine, cu care nu am fost niciodată foarte apropiat, dar cu Ştefan şi cu Michaela m-am simţit ca într-o legătură de fraţi, oameni strâns legaţi, intimi, spunându-ne orice.

A venit momentul când am lucrat împreună la «Scrisoarea pierdută», unde el îl juca pe Caţavencu. Aveam obiceiul să mă urc pe scenă şi să conduc actorii chiar punând mâna şi aşezându-i în anumite poziţii, raporturi. Mie îmi plăcea foarte mult ce făcea el, dar s-a supărat pe mine într-o zi şi a început să ţipe că de ce nu vin să-l aşez şi pe el cu mâna ca pe ăilalţi, de ce adică, de ce nu-l aşez, ce am cu el?… El a interpretat chestia asta ca pe o lipsă de interes a mea vizavi de personajul lui.

 

El a rămas până la urmă supărat pe acest personaj şi cu convingerea că este unul dintre cele mai proaste roluri pe care le-a făcut. Nu i-a plăcut ce a făcut acolo. Eu nu am avut ce să-i reproşez, pentru mine a fost unul dintre cei mai buni din spectacol, dar lui nu i-a plăcut şi a rămas cu convingerea că din vina mea nu i-a ieşit personajul şi că nu e bine”.

„Un om îngrozitor de lipsit de defecte”

„Nimic nu a schimbat relaţia dintre noi, fie că am încercat ceva şi nu s-a dus până la capăt, fie că am încercat ceva şi lui nu i-a plăcut ce a ieşit, dragostea dintre noi nu s-a schimbat. Mă simt total legat de el. A fost, în adâncimea lui, un om îngrozitor de lipsit de defecte. Un om care sub aparenţa lui flegmatică şi uneori chiar vag dispreţuitoare ascundea o fiinţă de o curăţenie şi de o puritate care nu sunt reale în vremea noastră. Doar faptul că vorbeam îmi dădea căldură în suflet şi, ca un îngeraş, a zburat mai departe şi s-a dus la locul lui.

Ştefan, Octavian Cotescu şi scenograful meu, Dan Jitianu, nu au plecat niciodată de lângă mine şi nici nu vor pleca. Trăiesc şi cu viii şi cu morţii, la un loc. Eu nu mă consider mai viu decât ei”, mi-a mărturisit atunci Alexandru Tocilescu, de care aveam să ne despărțim la 29 noiembrie 2011.

 

Dan Pița, despre iubirea de oameni a lui Ștefan Iordache

Dan Piţa îmi spunea în aceeași perioadă: „De multe ori, când eram la necaz, am simţit, ca un sprijin, zâmbetul lui ocrotitor. Şi mai ales braţul lui puternic, domolind năvala duşmanilor care se năpusteau asupra mea. Era bun şi blând cu oamenii pe care îi preţuia şi pe care îi respecta. În primul rând îşi iubea familia şi rudele, pe care ştia să le cinstească şi să le ofere mândria şi rangul lui nobil. Adesea vorbea cu emoţie despre străbunii lui, despre o lume plină de pilde, de întâmplări, de oameni simpli care munceau. Erau oameni buni, oameni mândri. De ei, de poveştile cu cei din familie, Ştefan era foarte mândru şi nu înceta niciodată a vorbi cu drag despre bunici, părinţi, rude, avea o mulţime de fini pe care îi iubea.

Iubea oamenii simpli, oameni fără susţinere materială, pe care de câte ori avea ocazia îi ajuta, înţelegându-le nevoile. Ori de câte ori făcea un gest de protecţie sau de sprijinire nu se gândea la el, ci mai degrabă la cel care avea nevoie de sprijinul lui.

„Câte stele sunt pe cer?”

Iubea natura şi îi plăcea să stea în aer liber. Îi plăcea să respire aer curat, de multe ori îl sunam din Bucureşti şi îl întrebam: «Ce mai e pe la noi pe la ţară?». La noi la ţară, la Gruiu. Iar el răspundea întotdeauna cu aproape acelaşi ton: «E frumos, Moşule. E aer curat. Vino cât poţi de repede! E un aer care vine de la munte». Uneori seara, chiar în vara asta, stăteam la taifas în curtea lui, aşezaţi confortabil în jilţuri. Vedeam cerul înstelat şi, în timp ce priveam unele şi altele, la un moment dat s-a aşternut între noi liniştea… o tăcere aproape magică. Îl priveam, mă privea şi iar tăceam. S-a tot lungit momentul. Apoi, unul dintre noi a rupt tăcerea.

«Câte stele sunt pe cer?» «Extraordinar, asta voiam să te întreb şi eu.» «Şi ce e cu asta? La ce te gândeai?» «Păi, or fi tot atât de mulţi oameni pe pământ câte stele sunt pe cer?» «Nu ştiu, cred că sunt mult mai multe stele decât oameni pe pământ.» «Şi dincolo de ele ce poate să fie?» «Dincolo de ele este doar ce ai tu în capul tău.» «Adică?» «Fiecare din noi nu poate ajunge mai departe decât acolo unde îl duce mintea. Totul este numai în mintea şi în sufletul tău. Poţi să te duci cu mintea în fiecare seară în miliardele de stele, dar până una alta stai liniştit, nu s-a întors nimeni de dincolo să ne povestească.» Eu îl aştept să-mi povestească…”

Regizorul Dan Pița: „Pentru mine a fost cel mai mare actor”

„La Gruiu, Ştefan m-a dus, el m-a ajutat să pot construi acolo o casă. Acum, de câte ori deschid fereastra care dă spre curtea lor, aştept să văd silueta lui suplă, inconfundabilă, mergând cu sfială şi grijă printre răsaduri, arbori, flori. Totdeauna îşi controla grădina, tufele, viţa-de-vie, iarba, tufănelele. Aştept să-l văd aşezându-se în scaun, avea mai multe locuri unde venea, se trăgea în ultima perioadă mai spre mine.

Scăunel de multe ori incomod, citea în ultima vreme imens. De la Llosa la Marques, recitea Shakespeare, Dickens, Tolstoi, Dostoievski, Bulgakov, Balzac, Dumas… Îl aştept să stăm din nou la poveşti…

Respectul pentru familie, pentru soţie, pentru femeia vieţii lui era o religie pentru el. Oriunde se afla, la teatru, la repetiţii, la filmări, în deplasare întotdeauna simţea nevoia să comunice cu Michaela. Cu iubirea lui de-o viaţă, cu omul cu care s-a sfătuit întotdeauna la bine şi la rău. Cea care îl iubeşte şi-l respectă… Ea a pus întotdeauna pe primul loc nevoia de a-l înţelege şi mai ales de a-l sluji şi de a-l iubi pe Ştefan.

Pentru mine a fost cel mai mare actor, a trăit pentru teatru şi film şi a dat din geniul lui tuturor ca un izvor cu apă sfinţită. Am învăţat multe de la Ştefan şi îi sunt recunoscător pentru asta. Sper să mai avem ocazia să mai vorbim despre el, pentru că mai sunt multe de spus”, a încheiat Dan Piţa.

Lacrimi lângă fotografiile unor staruri ale teatrului

Nu numai că l-am admirat pe scena teatrului, în filme, la televiziune, dar ne întâlneam de cel puțin câteva ori pe săptămână, deoarece eram vecini. Mi-era drag să știu că puțin din respectul și admirația mea pentru el se strecura în acel „Bună ziua!” pe care îl rosteam de fiecare dată când ne vedeam și îl primea cu o blândețe aparte. Era un fel de tezaur la care ne raportam cu toții, noi, cei de la Jurnalul Național, nu știu de ce.

Priveam acum fotografiile pe care le-am ales pentru a aminti de el astăzi și mi-au dat lacrimile când mi-am amintit cum l-am văzut, elevă fiind, alături de Carmen Galin în „Nu sunt Turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, pe scena Sălii Palatului. Și, privindu-l alături de Mitică Popescu, George Constantin și Marin Moraru, am această certitudine: niciodată nu vor mai exista actori din acest aluat atât de special. Asta e!