Pumnul care a ridicat o stea: viaţa Steluţei Duţă, din orfelinat în ringul victoriei

La 43 de ani, cu medalii europene și mondiale în palmares, Steluța Duță nu mai caută glorie pentru ea însăși, ci sens să rămână sănătoasă, să construiască o viață normală și să îi învețe pe alții cum să se ridice.

Locul care i-a devenit casă

Într-o zi friguroasă de ianuarie 2002, o adolescentă scundă, cu părul tuns scurt, a trecut pentru prima dată pragul sălii de box din Buzău. Povestea ei nu era una obișnuită. Steluța venise din orfelinat, trăise pe străzi, dormise în stații de autobuz sau în scări de bloc, muncise cu ziua ca să supraviețuiască și ajunsese la limită. Sala aceea avea să-i ofere mai mult decât antrenament, avea să îi ofere adăpost, hrană, reguli și, mai ales, o șansă.

Povestea Steluței Duță a ajuns dincolo de graniţele României: a fost relatată de agenţii internaţionale şi preluată de presa străină, iar viaţa ei a inspirat chiar un documentar, ,,Roboţelul de aur” care a intrat în selecţii la festivaluri internaţionale și a atras publicului prin autenticitatea luptei din copilărie şi ambiției de a depăși soarta tristă pe care o avea.

Omul care i-a schimbat destinul

Figura cheie din jurul căreia s-a construit totul a fost antrenorul Constantin Voicilaș. El nu a fost doar profesorul care i-a corectat loviturile, ci omul care a înțeles că sportul putea salva o viață. Când a aflat că nu avea unde să doarmă, a pregătit un colț din sala de vestiar pentru ea. I-a cerut să înveţe, i-a plătit o înscriere la club şi a urmărit pas cu pas cum fata orfană acum prindea rădăcini. Pentru Steluța, sala a devenit o casă în care nimeni nu o trata cu cruzime, iar efortul de acolo a început să dea roade.

Ringul ca formă de refugiu

Boxul i-a dat un sens. Lovitură după lovitură, competiție după competiție, Steluța Duță și-a construit un palmares impresionant, devenind una dintre cele mai bune sportive din istoria boxului feminin românesc. Este triplă campioană europeană (2005, 2011 și 2014) și dublă vicecampioană mondială (2006 și 2008), cu peste 15 titluri naționale cucerite în carieră. A urcat pe podiumuri din Rusia până în China, din Croația până în Irlanda, purtând tricolorul în competiții unde adversarele ei aveau, adesea, de zece ori mai mult sprijin financiar.

Fiecare ridicare a brațului pe podium și fiecare imn ascultat printre lacrimi, era dovada că viața ei putea fi altfel și că mizeria copilăriei nu îi mai dicta destinul, iar durerea se putea transforma în disciplină, putere și demnitate.

Rănile care rămân 

Amintirile rămân zgâriate în memorie: lovituri primite în centre de plasament, nopți petrecute cu foamea în stomac, chiar momente în care a mâncat lucernă ca să nu moară de foame. Dar Steluța n-a transformat durerea în ură. Sportiva povestește că i-a iertat pe cei care au lăsat-o în urmă; nu pentru că suferința nu a existat, ci pentru că a ales să nu-i poarte cu ea. În loc de răzbunare, a ales compasiunea. Campioana spune că atunci când se întâlneşte cu oamenii fără adăpost, se vede pe sine din trecut.

„Când eram mică, nu aveam nici haine, nici mâncare. Dormeam prin scări de bloc, mâncam lucernă ca animalele și tremuram iarna de frig. N-a fost copilărie, a fost supraviețuire”, a povestit Steluța.

Când victoria nu înseamnă prosperitate

Succesul sportiv nu s-a tradus întotdeauna în securitate materială. Boxul amator rămâne, în România, o disciplină prea puțin remunerată, iar Steluța a trebuit să trăiască cu economii modeste și cu chiria la un apartament primit de la primărie. Deși a vizitat patru continente și a stat în hoteluri la competiții, viața „de acasă” a rămas fragilă: poveștile despre renovarea casei mamei, despre frați care muncesc cu ziua și despre dorința de a cumpăra garsoniera primită de la primărie arată că victoria în ring nu a rezolvat toate problemele.

Mentor și model pentru alții

În ultimii ani, Steluța și-a asumat și rolul de antrenoare la Clubul Sportiv Municipal Buzău, locul unde a început totul pentru ea. În sala care odinioară i-a devenit adăpost, ea antrenează acum generații noi de copii: băieți și fete veniți, mulți dintre ei, din familii destrămate sau din centre de plasament. Nu se rezumă la a corecta poziții sau a repeta combinații de lovituri, ci le vorbește despre curaj, disciplină și respect. Le spune ceea ce nimeni nu i-a spus ei când era mică: că merită, că pot și că nu sunt condamnați să rămână de unde au pornit.

Pentru mulți dintre acești copii, Steluța nu este doar o antrenoare, ci un exemplu viu, dovada că poți trece de la orfelinat la podiumul mondial dacă ai voință și dacă găsești pe cineva care să creadă în tine. În timp ce îi învață tehnică și tactică, ea le oferă ceva mult mai valoros: încrederea că, indiferent cât de grea e viața, nu e niciodată prea târziu să lupți pentru tine.

Povestea ei inspiră fete care au crescut în lipsuri și le arată că ambiția și disciplina sunt mijloace reale de a construi un alt viitor. Mulți dintre tinerii cu care lucrează vin din medii asemănătoare; în ochii lor, ea nu este doar o campioană, ci o dovadă vie că se poate.

“Pentru mine poate nu existau oameni, cand ii vedeam si cand ne bateau cu atata ura… De ce dati in noi, de ce dati cu atata ura? Dati-mi si mie bata cu care ma bateti, sa dau si eu! Dar eu nu pot ca eu nu am sufletul ala ca dumneavoastra si nu pot”, a povestea Steluța în urmă cu mai mulți ani.

Cele mai mari dorințe ale unei campioane orfane

Planurile Steluței rămân simple și omenești: își dorește sănătate, o locuință a ei pe care s-o poată numi definitiv acasă și, poate, o familie când va exista siguranța materială necesară. Mai presus de medalii, ea vrea liniște și capacitatea de a fi mamă fără teama că faptele trecutului se vor repeta.