În urmă cu doisprezece ani, când împlinea 60 de ani, Răzvan Vasilescu îmi spunea în cel mai frumos interviu pe care mi l-a dat, cu acel umor al lui care nu cruță pe nimeni și cu atât mai puțin pe sine: „Dimineața mă uit în oglindă. Vreau să văd cât am mai îmbătrânit în timpul nopții”.
Actorul Răzvan Vasilescu împlinește 72 de ani și mă gândesc că timpul, pe care îl ironiza atunci cu atâta poftă, nu i-a putut lua lucrul esențial: felul inconfundabil de a fi Răzvan Vasilescu.
N-a simțit niciodată nevoia să urmeze un maestru anume, ci drumul pe care a mers maestrul. Poate că aici se află una dintre explicațiile libertății sale ca actor. N-a căutat să semene cu nimeni. Și-a căutat propriul adevăr, iar personajelor sale le-a dat o asemenea autenticitate, încât, odată întâlnite, cu greu le mai poți uita.
În jocul lui Răzvan Vasilescu există ceva profund omenesc, uneori incomod, alteori tandru, adesea ironic, niciodată lustruit inutil. Poate fi vulnerabil și amenințător, comic și tragic, brutal și fragil, uneori în aceeași scenă. Nu pare preocupat să fie plăcut. Îl interesează să fie adevărat. Și poate tocmai de aceea personajele lui rămân.
„Părinții noștri au avut dreptate, totul a trecut atât de repede”
La 60 de ani își privea vârsta cu o luciditate devastator de amuzantă. Își ironiza trupul, memoria, ochelarii, prietenii pe care nu-i mai văzuse de treizeci de ani și pe care îi găsise, spre indignarea lui, mult mai bătrâni decât se considera el însuși. Făcea haz de tot ceea ce ne sperie: bătrânețe, degradare, trecerea timpului și, undeva, foarte aproape, moartea, poate tocmai pentru că le lua foarte în serios.
Răzvan Vasilescu, un actor de neuitat în „Balanța”, „Moromeții”, „Terminus paradis”…
În spatele fiecărei glume se simțea însă o observație lucidă asupra vieții. „Părinții noștri au avut dreptate, totul a trecut atât de repede”, spunea. Și inventa imediat „teoria relativității decadelor”: fiecare decadă trece de două ori mai repede decât precedenta. Râdeai citindu-l și, după o clipă, îți dădeai seama că nu mai era deloc de râs.
Pentru că timpul chiar trece. La 20 de ani îl credem nesfârșit. Îl risipim cu o superbă inconștiență, convinși că toate întâlnirile pot fi amânate, toate cuvintele pot fi spuse mâine și toate drumurile pot fi începute „mai încolo”. Răzvan Vasilescu îmi spunea atunci că nu mai folosește cu aceeași ușurință acel „mai încolo”, pentru că, odată cu vârsta, începi să înțelegi că „mai încolo” nu este o promisiune.
„Nu mai suntem decât speranță pentru clipa asta”
Dar dintre toate lucrurile pe care mi le-a spus atunci, unul mi-a rămas în minte: „Nu mai suntem decât speranță pentru clipa asta”. Ce definiție frumoasă a maturității!
Poate că, de fapt, nu încetăm niciodată să fim speranță pentru viitor atât timp cât putem fi speranță pentru o clipă, pentru un om, pentru o sală de teatru, pentru un spectator. Actorulare privilegiul de a opri pentru câteva ore tocmai timpul pe care omul nu-l poate opri. Intră pe scenă sau apare pe ecran și, pentru o vreme, vârstele dispar. Rămân personajul, povestea și adevărul pe care ni-l pune în față.
Răzvan Vasilescu a făcut asta de nenumărate ori, fără să-și construiască piedestal. Poate că una dintre cele mai frumoase forme ale inteligenței este tocmai capacitatea de a nu te lua permanent în serios. El o are din plin. Autoironia lui nu micșorează lucrurile importante, le curăță de emfază. În spatele ei se află un om care a privit atent lumea și a înțeles suficient de multe despre ea încât să știe cât de ridicoli devenim atunci când ne credem prea importanți.
La 60 de ani își alcătuise și o listă de adevăruri dobândite pe drum. Unele erau năstrușnice, altele teribil de exacte. Spunea, între altele, că cea mai puternică forță din univers este bârfa și că oamenii, indiferent de vârstă, sex, avere sau origine, sunt uniți de convingerea intimă că ar conduce lumea mai bine decât ceilalți, dar concluzia lui era, dintre toate, cea mai frumoasă: „dacă nu știi să dansezi, nu interesează pe nimeni. Ridică-te și dansează!”.
Cred, acum că mai am doi ani până împlinesc și eu 60 de ani, că aceasta este, până la urmă, una dintre lecțiile cele mai importante: să te ridici și să dansezi. Să joci. Să râzi. Să nu te temi să te privești în oglindă dimineața. Să știi că timpul trece și tocmai de aceea să nu-l lași să treacă degeaba. Să nu aștepți să fii perfect pentru a trăi și nici să fii pregătit pentru toate lucrurile care merită făcute.
Astăzi, la 72 de ani, îi doresc lui Răzvan Vasilescu cât mai multe asemenea clipe. Roluri care să-l provoace, oameni care să-l bucure, întâlniri pe care să nu fie nevoie să le amâne pentru „mai încolo”, sănătate și poftă de viață, să nu-și piardă niciodată privirea aceea lucidă și ironică asupra lumii, pentru că avem nevoie de oamenii care ne fac să râdem și, exact când râdem mai tare, ne obligă să ne gândim la lucrurile cu adevărat importante.
Timpul a trecut, Răzvan Vasilescu. Aveai dreptate, dar ce bine că ești aici, în clipa asta! La mulți ani!
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile publicate de retetesivedete.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.
