Doliu în presă! O jurnalistă de la Libertatea, în vârstă de 32 de ani, a fost găsită fără suflare

Jurnalista Iulia Marin de la Libertatea a fost găsită marți fără viață în apartamentul unde locuia în chirie, descoperirea fiind făcută de proprietarul locuinței care a mers însoțit de polițiștii de la Secția 21. Tragedia a fost anunțată de colegii tinerei în vârstă de 33 de ani care, se pare, a decis să își curme viața. Cauza morții va fi stabilită de Institutul Național de Medicină Legală, mai precizează sursa citată.

Iulia Marin s-a născut pe 30 aprilie 1990, la Pitești, și a lucrat 11 ani în presă, trecând pe la mai multe redacții: Adevărul, PressOne, Recorder, Gândul, Libertatea. Ea s-a specializat în jurnalism politic și de investigații. Iulia Marin a fost jurnalista care a descoperit cine era „femeia în rochie albastră” purtată pe sus de mineri, care a devenit una din imaginile-simbol ale Mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Conform colegilor de presă, Iulia Marin s-a confruntat în ultimii ani cu o tulburare bipolară. Ea a decis să nu țină ascunse problemele și a început un blog – În terapie, în care a detaliat cum e să trăiești cu un asemenea diagnostic.

Ultimul mesaj: „E greu și să nu renunți”

Pe pagina sa de Facebook, jurnalista a avut un ultim mesaj în data de 10 aprilie: „Număr, uneori, pe degete zilele ”bune”. Zilele in care ma simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: “Nu renuntati, veți găsi antidepresivul potrivit”. E greu și sa nu renunți. Al cincilea – sau al șaselea? – antidepresiv in mai puțin de patru ani vine la pachet cu speranțe noi și, pana acum, zero efecte adverse.

Dar stau și ma întreb daca nu cumva ma pregătesc pentru o noua dezamagire, vreun efect placebo, cine mai știe? Stau și ma gândesc ce bizar e ca viața mea toată depinde de câteva zeci de miligrame dintr-o substanța de care abia am auzit. Și, când zic ca viața mea toată, nu e nicio exagerare. Am ajuns in punctul in care îmi e rusine sa mai vorbesc despre depresie sau sa o invoc, in punctul in care nu mai înțeleg ce e in neregula de nu mai pot funcționa. “Ca înainte”, îmi șoptește creierul meu. Sau măcar ca intr-o zi oarecare, dintr-un trecut care se tot îndepărtează.

Am ajuns sa urăsc însuși termenul de “depresie”. Îl reneg adesea, ma mint singura, ascult muzica, fac orice ca sa schimb aceasta stare. Și ea nu se schimba decât foarte rar. “Nu renuntati, antidepresivul asta mi-a schimbat viața”, a scris cineva despre substanța pe care o iau acum, de cateva zile. Aștept, aștept de patru ani sa am din nou pasiune pentru ceva. Sa nu simt greutate, orice as face. O greutate atat de dificil de descris in cuvinte.

“Îți va plăcea pastila asta, ajuta și la concentrare, e și pe anxietate”, mi-a spus medicul meu. Îmi doresc sa imi placa. Sa ma ”ajute”. Sa ma trezesc zambind, ca “înainte”. Sa pun putina pasiune in ce fac, măcar putina. Măcar din când in când, sa nu ma mai ascund in spatele unei stări care nu vrea sa plece. Nu vrea, și pace. “Nu renuntati, pastila asta mi-a redat plăcerea de a trai”. Citesc toate forumurile, in timpul meu liber, și vreau sa le cred. Sa cred ca exista din nou plăcere, fie si dintr-o pastila. Dar, la naiba cu toate astea, azi a fost o zi buna, placebo sau nu”.

Sursa foto: Facebook / Iulia Marin