Făina de gândac, înlocuită de o plantă otrăvitoare în planul pentru alimentele viitorului

Sursă cheie de nutriție în toate zonele tropicale, maniocul a fost domesticit în urmă cu 10.000 de ani, pe marginea sudică a bazinului Amazonului din Brazilia, iar de acolo s-a răspândit în întreaga regiune. Oamenii de știință văd această plantă ca alimentul viitorului. 

Toxic, dar domină alimentația din Amazonia

De-a lungul mileniilor, popoarele indigene au transformat maniocul dintr-o plantă sălbatică buruienoasă într-o cultură care stochează cantități prodigioase de amidon în tuberculi asemănători cartofului, care prosperă în solurile sărace din Amazonia și este aproape invulnerabilă la dăunători.

Numeroasele atuuri ale maniocului ar părea să facă din el cultura ideală. Dar există o problemă: maniocul este foarte otrăvitor. Cum se poate ca maniocul să fie atât de toxic, dar să domine totuși alimentația în Amazonia? Totul se datorează ingeniozității indigene. Cultivatorii folosesc strategii sofisticate de reproducere pentru a gestiona toxicitatea acestuia și metode elaborate de prelucrare a produselor sale periculoase, dar nutritive.

Prelucrarea unei plante otrăvitoare

Unul dintre cele mai importante puncte forte ale maniocului, rezistența sa la dăunători, este asigurat de un sistem de apărare puternic. Sistemul se bazează pe două substanțe chimice produse de plantă, linamarina și linamarazele.

Aceste substanțe chimice de apărare se găsesc în interiorul celulelor din frunzele, tulpina și tuberculii plantei de manioc. Iar atunci când celulele de manioc sunt deteriorate, de exemplu, prin mestecare sau zdrobire, linamarina și linamaaraza reacționează, eliberând o explozie de substanțe chimice nocive.

Una dintre ele este de notorietate: gazul cianură. Explozia conține și alte substanțe neplăcute, inclusiv compuși numiți nitriți și cianohidrine. Dozele mari ale acestora sunt letale, iar expunerile cronice afectează permanent sistemul nervos. Împreună, aceste otrăvuri descurajează atât de bine erbivorele încât maniocul este aproape impermeabil la dăunători.

Cum au reușit vechii amazonieni să transforme maniocul din otrăvitor în delicios

Nimeni nu știe cum au rezolvat oamenii prima dată această problemă, dar vechii amazonieni au conceput un proces complex, în mai multe etape, de detoxifiere care transformă maniocul din necomestibil în delicios. Procesul începe cu măcinarea rădăcinilor de manioc pe scânduri de mărunțit presărate cu dinți de pește, așchii de piatră sau, cel mai adesea astăzi, o foaie aspră de tablă.

Tocarea provoacă eliberarea cianurii și cianohidrinelor din rădăcină, acestea împrăștiindu-se în aer. Nu în plămâni și în stomac, ca atunci când sunt mâncate. Apoi, maniocul mărunțit este așezat în coșuri de clătire unde este clătit, stors cu mâna și scurs în mod repetat. Acțiunea apei eliberează mai multă cianură, nitriți și cianohidrine, iar stoarcerea le îndepărtează prin clătire.

În cele din urmă, pulpa rezultată poate fi uscată, ceea ce o detoxifică și mai mult, sau gătită, care finalizează procesul cu ajutorul căldurii. Aceste etape sunt atât de eficiente încât sunt folosite și astăzi în toată Amazonia, la mii de ani de când au fost inventate.

O cultură puternică, pregătită să se răspândească

Metodele tradiționale ale amazonienilor de măcinare, clătire și gătire reprezintă un mijloc sofisticat și eficient de a transforma o plantă otrăvitoare în mâncare. Cu toate acestea, amazonienii și-au împins eforturile și mai departe, îmblânzind-o într-o adevărată cultură domesticită.

Pe lângă inventarea unor noi metode de prelucrare a maniocului, au început să țină evidența și să cultive selectiv nu mai puțin de 70 de soiuri de manioc, extrem de diverse, atât din punct de vedere fizic, cât și nutrițional. Acestea includ tipuri care variază în ceea ce privește toxicitatea, unele dintre ele necesitând o mărunțire și clătire laborioasă, iar altele care pot fi gătite ca atare, deși niciuna nu poate fi consumată crudă.

Există, de asemenea, tipuri cu diferite dimensiuni ale tuberculilor, rate de creștere, producție de amidon și toleranță la secetă. În timp ce maniocul este prezent în America Centrală și de Sud de milenii, povestea sa este departe de a se fi încheiat. În epoca schimbărilor climatice și a eforturilor tot mai mari pentru durabilitate, maniocul se profilează ca o posibilă cultură mondială.

Maniocul poate deveni o sursă ecologică de nutriție pentru populațiile din întreaga lume

Durabilitatea și rezistența sa o fac ușor de cultivat în medii variabile, chiar și atunci când solurile sunt sărace, iar rezistența sa naturală la dăunători reduce necesitatea de a o proteja cu pesticide industriale. În plus, deși metodele tradiționale amazoniene de detoxifiere a maniocului pot fi lente, acestea sunt ușor de reprodus și accelerat cu ajutorul utilajelor moderne.

În plus, preferința cultivatorilor amazonieni de a menține diverse tipuri de manioc face din Amazon un depozit natural pentru diversitatea genetică. În mâini moderne, acestea pot fi crescute pentru a produce noi tipuri, potrivite unor scopuri dincolo de cele din Amazonia însăși. Aceste avantaje au stimulat primul export de manioc dincolo de America de Sud în anii 1500, iar aria sa de răspândire s-a extins rapid în Africa tropicală și Asia.

În prezent, producția din țări precum Nigeria și Thailanda depășește cu mult producția din Brazilia, cel mai mare producător din America de Sud. Aceste succese sporesc optimismul cu privire la faptul că maniocul poate deveni o sursă ecologică de nutriție pentru populațiile din întreaga lume.