Zece ani de la plecarea marelui om de carte Romulus Vulpescu. Mereu atenționa: „Să scrii cu î din i”

Zece ani de la plecarea marelui om de carte Romulus Vulpescu. Mereu atenționa: „Să scrii cu î din i”
Sufletul i s-a despărțit de trup în anul 2012. După nouă ani, în 2021, cea care i-a fost soție pleca la fel de discret cum a trăit toată viața. Am avut șansa să-i cunosc și nu voi conteni să fiu recunoscătoare divinității pentru ea. Pentru amândoi a primat întotdeauna cultura română, cartea, cuvântul.

Simt un puternic imbold să povestesc lumii despre modestia unor personalități de excepție care au trăit și au creat la o răsuflare distanță de noi, dar au fost trecuți cu vederea atât de autoritățile momentului, cât și de breaslă. Este vorba despre Romulus Vulpescu și doamna lui, Ileana Vulpescu.

Astăzi, 18 septembrie,  se împlinesc zece ani de la plecarea marelui om de carte. A scris, a tradus, a editat și a colecționat cărți o viață. Din cele peste 20.000 de volume, unele cu autografe, multe dintre ele rare și foarte vechi, pe care nici măcar Biblioteca Academiei nu le avea, astăzi, după ce doamna și-a ales cu grație o stea la rându-i, niciunul nu se mai află în casa în care au locuit. Au fost donate unei biblioteci din Craiova. Mi-ar plăcea să cred că servesc unui scop nobil și că acele volume sunt răsfoite cu interes de tineri, adulți și oameni în vârstă.

Romulus Vulpescu a iubit limba română la fel de tare ca pe cea franceză. A tradus enorm, mai ales din François Villon și Rabelais. A fost angajat al Muzeului Național al Literaturii Române, nu doar muzeograf, ci prețios colaborator al revistei „Manuscriptum”. De asemenea, din dragoste de teatru a condus destinele Teatrului Mic o vreme.

Nu uit cu câtă discreție îmi cerea țigări, ca să nu afle doamna

Pentru mine, Romulus Vulpescu este cel căruia îi datorez iubirea mea pentru literatură, carte, cuvânt. Eram elevă de liceu când l-am întâlnit și mi-a dat curaj să scriu. Nădăjduiesc că nu l-am dezamăgit de-a lungul timpului. De fapt, îmi aduc aminte că de fiecare dată când îi luam interviu se declara mulțumit abia după două întâlniri.

Nu uit cu câtă discreție îmi cerea țigări, ca să nu afle doamna. M-am simțit privilegiată, binecuvântată. L-am admirat pentru felul în care ridica sabia pentru limba română, pentru cum își argumenta părerile, pentru cum gândea și nu numai. N-a fost comod, dar a lăsat astfel urme adânci.

Nu este un secret că atenționa cât de important este „să scrii cu î din i nu cu î din a”. „M-ați întrebat ce face un scriitor ? Ei bine, un scriitor citeşte. Un scriitor adevărat… Dar ce este acela un scriitor adevărat ? Există cîteodată cititori adevăraţi, dar scriitorul citeşte. Asta este o meserie, dacă ea poate fi numită eventual meserie, şi este. Citeşte. Din cînd în cînd scrie şi el ceva, dacă îi vine, dacă nu-i vine, adio. Așa cum există diaree verbală, există şi diaree în scris. Sînt unii care au incontinență la scris. Scriu numai prostii, iar de citit, mai citesc sau nu. Dar adevărata profesie este lectura. Cititul este meseria de credinţă, dacă vreţi. Cititori adevărați au ajuns din ce în ce mai puţini. De pe urma ta, dacă este să rămînă ceva, rămîne ce ai scris. Dacă e să rămînă… Nici de asta nu suntem siguri niciodată. Zîmbesc la tot ce văd, dar e de plîns ceea ce se întîmplă astăzi. Şi, deşi pare o constatare politică – nu este. Cred că are implicaţii mai largi”.

Îmi lipsiți teribil, Romulus Vulpescu. Mai ales în aceste vremuri…