Antipersonaje ale politicii românești. Oameni pentru care o caricatură înseamnă prea mult

Un discurs politic minunat.

Cu toții l-am văzut pe dl Nicușor Dan ”în acțiune”, cu toții știm despre comportamentul acestuia. Ani de zile l-am putut urmări ca persoană publică – primar al capitalei, membru USR, toți am aflat despre dezumflata sa diplomă de Sorbona, toată țara l-a putut vedea exprimându-se în public; ba, mai mult, l-am putut vedea în acțiune și pe terenul de handbal…

Am numit exercițiul dlui psiholog ”discurs politic” pentru că acest fel de minciună, este frecvent întâlnit în practica de a reinterpreta trăsăturile negative ale unui lider ca fiind virtuți. Astfel, încăpățânarea devine „fermitate în convingeri”, autoritarismul – „leadership puternic”, iar lipsa de empatie – „raționalitate și claritate decizională”. Psihologi, analiști sau consultanți politici pot folosi aceste tehnici pentru a modela imaginea publică a unui politician.

Rămâne, însă, o întrebare de etică și responsabilitate: este acceptabil să transformi un defect într-o calitate pentru a câștiga simpatie? Răspunsul depinde de intenție și de onestitatea mesajului. Tocmai de aceea, publicul are datoria de a rămâne critic, informat și implicat. Doar așa poate evita capcana unor imagini frumos ambalate, dar departe de adevăr.

Cândva, președintele era un zeu obosit.

Stătea în palatul său de marmură ca într-un templu al unei religii naționale obscure, înconjurat de loiali, de tăcere, de frică și de servitori baroci. Scriitorii îl priveau de jos ca pe o forță telurică — monstrul, profetul, tatăl, trădătorul. Literatura îl mitiza ca pe o ființă aflată între om și istorie, între crimă și poezie.

Astăzi, președintele e un om grăbit cu telefonul în mână. Fără epopee, fără vis, fără limbaj. Se plimbă printre camerele instituției cu figura unui contabil plictisit, rostind fraze standardizate despre digitalizare și transparență. A dispărut patetismul, a murit și retorica. Nu mai scrie jurnale secrete. Nu mai visează imperii. Nu mai are nici măcar timp să fie corupt în mod literar.

În trecut, mulți lideri (chiar autoritari și detestabili) veneau cu o aura culturală, erau intelectuali formați în umanism, filosofi, poeți chiar. Fidel Castro  era pasionat de istorie, literatură. Gaddafi – publicase poezie (!), avea viziuni „filozofice”. François Mitterrand – un bibliofil rafinat. Ceaușescu, chiar, deși nu era nici pe departe un intelectual, era prezentat (și mitizat) de aparatul ideologic într-o aură livrescă.

Astăzi, însă, vedem o proletarizare a discursului politic, un soi de antielitism agresiv, cu lideri care par să evite tocmai ideea de cultură. E mai greu să construiești o mitologie în jurul unui politician care pare să nu reprezinte decât un reflex electoral de moment.

Scriitorii, – în afară de cei de casă, slugile docile, ”intelectualii” care din ciclu în ciclu electoral se grăbesc să ne recomande și să lingă în fund tot felul de politicieni ”salvatori” -, nici ei,  nu-l mai pot iubi, nici urî cu adevărat. Pentru că el nu este un personaj. Este o funcție, o mască temporară, un interimat între două sondaje, cumpărate cu bani mulți.

Adevărata putere s-a retras din fața scenei. Stă acum în rețele, pe facebook sau tik-tok, în biți și în algoritmi. Romanul despre președinte a murit pentru că președintele a încetat să mai fie ficțiune. E real – adică, grețos de banal.

Poate literatura îl va regăsi într-o zi, nu ca președinte al unor păpușari, ci ca simptom. Și poate va învăța să simtă, nu gloria și prăbușirea, ci despre golul dintre ele.

A fost o vreme când președintele era un munte de enigme. Îți trebuia un roman de 600 de pagini, metafore a și multă artă în a-i descifra și pătrunde gândurile. Avea voce gravă, fraze megalomane și un vis ciudat despre eternitate. Chiar și când era un ticălos, era un ticălos cu stil. Cu bibliotecă. Cu istorie personală.

Astăzi, președintele pare mai degrabă managerul unui call-center de interese, sub presiune. Se exprimă doar pe rețele de socializare de rahat, prin emoji, are un psiholog care să-i transforme handicapul în calitate, are un consilier de imagine care-i spune când să pară empatic și când să zâmbească doar cu colțul gurii. În loc de solilocvii baroce despre destinul națiunii, ne oferă conferințe de presă cu fraze ca: „prioritizăm reziliența administrativă în contextul actual”.

Pentru un scriitor, e greu. Nu poți face literatură mare cu un personaj care trăiește într-un PowerPoint. Nu poți construi simboluri dintr-un om care dă like la propriile postări și confundă Machiavelli cu un brand de adidași…

Liderul politic de azi nu e nici măcar detestabil în mod spectaculos. Nu-i ajunge lui Stalin nici la gleznă, dar nici nu poate să strălucească în micimea lui ca un dictator de operetă. Este, cum ar spune un critic blând, ”insuficient narativ”.

Pentru oamenii poltici de azi, și imaginarea unei caricaturi pare un efort inimaginabil…

Poate de-asta romanul despre președinte nu se mai scrie. Pentru că e greu să ridici un mit dintr-un om care hăhăie, sau se teme să greșească gramatical în direct.

În literatura latino-americană, romanul despre președinți nu este doar o formă de protest politic, ci și o explorare profundă a felului în care limbajul devine unealtă a oprimării, iar frica se infiltrează în țesătura socială, modelând comportamente, conștiințe și istorie. În operele lui Miguel Ángel Asturias, Augusto Roa Bastos, Gabriel García Márquez și Alejo Carpentier, președintele nu guvernează doar prin sabie, ci mai ales prin cuvânt – fie el rostit, scris sau tăcut.

Alejo Carpentier, în ”Recursul la metodă”, oferă o viziune ironică: dictatorul este cultivat, rafinat, dar golit de umanitate. Limbajul său este rațional, decorat cu referințe culturale europene, dar folosit pentru a justifica represiunea. Este o satiră a dictaturii „civilizate”, în care frica socială e mascată sub aparențe democratice, dar nu mai puțin profundă.

În ”Domnul Președinte”, Asturias construiește un univers în care limbajul e corupt până la absurd. În această lume kafkiană, cuvintele își pierd sensul, ordinele sunt vagi, iar confuzia devine armă de guvernare. Teroarea nu vine doar din acte de violență, ci din imposibilitatea de a înțelege – o frică existențială, colectivă, care atomizează societatea. Oamenii își pierd identitatea în tăcere și suspiciune. Astfel, puterea nu doar impune tăcerea, ci o transformă în normă socială.

În ”Eu, Supremul”, Roa Bastos oferă o introspecție rară: dictatura privită din interiorul minții dictatorului. Aici, limbajul devine obsesie, o unealtă de control absolut al realității. Dictatorul, prin propriul jurnal, își rescrie istoria, își justifică crimele și își inventează un univers paralel.

În toate aceste romane, limbajul nu mai este vehicul al adevărului, ci instrument al puterii și al manipulării. Iar frica socială nu e doar reacție la violență, ci o formă de adaptare, alienare și supunere. În fond, în literatura dictaturii latino-americane, cel mai periculos dictator nu e cel care urlă, ci cel care tace – și impune această tăcere întregii societăți.

În „Eu, Supremul” – Augusto Roa Bastos, paraguayanul de geniu este inspirat de figura istorică a lui José Gaspar Rodríguez de Francia, președinte al Paraguayului. Autorul intră în interiorul conștiinței dictatorului, oferind cititorului o perspectivă intimă și paradoxală.

Adevărul trist e că acum președinții au devenit inofensivi pentru literatură. Nu mai sunt nici monștri, nici vizionari – doar oameni mediocri, nesimțiți și obosiți de traiul bun, în haine scumpe. Într-o zi, probabil vom avea o aplicație care ne conduce și atunci, cine știe, poate vom regreta vremurile când liderii puteau fi cel puțin… personaje de roman.

Noroc că există, totuși, scriitori, care de obicei, ridică în slăvi puterea, cel mai probabil, contra cost. Ei vor putea scrie romane, chiar despre antipersonaje. Doar că nimeni nu le va citi. Căci cititorii sunt, de obicei mai inteligenți decât cred aceștia. Chiar dacă – așa cum spunea Borges – ”… să fii cititor, e infinit mai greu decât să fii scriitor!”

(Editorialul acesta a apărut în Evenimentul zilei – evz.ro, pe 20 iunie 2025)