Eusebiu Ștefănescu, actorul de care se îndrăgosteau multe doamne. „Mi-e atât de dor de Nichita tălmăcit de Sebi Ștefănescu”

Eusebiu Ștefănescu a sperat într-o minune din clipa în care a descoperit că are ceva de reparat în trupul său. Cei apropiați, care știau cu ce se confruntă, au avut doar un licăr de speranță, dar au avut. Până într-o zi de 15 martie 2015, când Dumnezeu a decis că are nevoie de el acolo, pe scena Lui.

Știam cât suferă, știam cât de greu îi era să stea departe de ceea ce-l făcea fericit peste măsură, teatrul, poezia, și-l admiram din tot sufletul pentru modestie, decență, eleganță, iubire. Da, și-a purtat suferința în tăcere, în semn de respect față de public, ridicându-și pălăria din când în când, nu a făcut scandal, nu a cerut ajutor, nu și-a spălat rufele în public, nu s-a plâns, nu a făcut nimic din ceea ce fac așa-zisele vedete de astăzi. A fost un gentleman desăvârșit și am avut șansa să-l cunosc, să dau mâna cu el și să respir la o răsuflare distanță în timp ce scena era a lui.

Ne părăsesc în fiecare zi valori adevărate, pe care le ocolim cât trăiesc şi le ignorăm. Cum să recuperezi farmecul şi eleganţa pierdute? Cum, când de-a lungul timpului, încet, pe nesimţite, vinul numit om bun, teatru bun, carte bună, a fost îndoit cu apă, picătură cu picătură!? Cum, când magia acestora a fost înlocuită de tupeu fără margini şi cuvântul rostit special pentru a fi înţeles este astăzi atât de departe de o tălmăcire coerentă!?

Dispar artiştii oneşti, sinceri, corecţi şi nobili, care nu au făcut nimic altceva decât să-l celebreze pe Dumnezeu, Omul, Cultura şi Viaţa! Vom rămâne fără efigii curând, fără modele, fără amprente, fără ceea ce ne face mai puternici – rădăcinile. Ne vom gândi mereu la mlădiţe, uitând că seva mustește din rădăcină. Vom reveni la tradiţia dispărută, dar vom avea doar o imitaţie din ce în ce mai diluată.

Dacă am recunoaşte cât s-a îndepărtat viaţa de noi, ne-am speria. Întreaga mea adolescenţă a nins cu valori. Am fost într-atât de norocoasă. Modele existau la fiecare pas şi pământul acesta respira în acelaşi timp cu oamenii lui.

Eusebiu Ştefănescu era înalt, frumos, limpede, luminos, direct, rafinat şi elegant. Toate colegele mele erau îndrăgostite de el. Şi eu am fost… Pentru că nu aveai nicio şansă în faţa lui. Te cucerea instantaneu şi definitiv.

Mi-aduc aminte, în 2009, sărbătoream revederea cu un prieten de suflet, într-o seară de început de iunie, când florile teilor abia scăpaseră din îmbrăţişarea ploii, şi la un moment dat acesta, uşor deranjat, m-a întrebat dacă-l cunosc pe domnul cu părul alb din spatele meu, pentru că îi face semne să mă determine să mă întorc. Era Eusebiu Ştefănescu, ieşit la rându-i în oraş cu prieteni dragi, cu care îşi îngăduia o clipă de răgaz la un pahar cu vin. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus că articolul de ziua lui a ieşit foarte bine şi că oricând vreau să vorbim doar să-i spun. Am ciocnit un pahar împreună, bucuroși de revedere, şi ne-am urat de bine unul altuia. Mă simţeam atât de fericită că m-a recunoscut deşi eram cu spatele.

Mi-e atât de dor de Nichita tălmăcit de Sebi Ștefănescu, de Eminescu… Teribil de dor… Astăzi mai mult ca ieri și mâine mai mult decât astăzi.