Simona Ionescu / Redactor Șef
Presa proletcultistă și-a desfășurat activitatea între 1948 și 1957, când procesul de destalinizare a prins aripi. Apoi fost o perioadă amestecată până în 1965, au rămas multe elemente, dar nu a mai avut agresivitatea presei staliniste. După 1965 nu mai putem vorbi de o astfel de presă, iar după 1971 presa a fost mai mult plicticoasă.
Prima notă comună între presa de atunci și cea de azi este angajarea – adevărata presă este angajată în apărarea cetățeanului, dar nu este pe baricade. Presa de atunci era o presă pe baricade, ca și cea de acum. Caracteristica presei pe baricade era dată de editoriale. Editorialele Scânteii, de exemplu, nu erau comentarii, ele începeau cu «Să»: «Să lichidăm… Să depășim planul… Să luptăm…». Dacă vă uitați la presa de acum este și ea pe baricade, nu sunt comentarii, ci text care încep tot cu «Să»: «Să lichidăm corupția… Să terminăm cu Putin… Să sprijinim…».
Presa pe baricade este o presă de partid. A fost și în perioada interbelică, și în perioada proletcultistă și este și acum este tot pe baricade.
Presa pe baricade nu analizează, ea cheamă la ceva, la luptă. În timpul Revoluției Franceze era scrisă cu atâta patos încât te ducea la ghilotină.
Atât presa proletcultistă, cât și cea de astăzi sunt fals angajate – cei care scriu nu cred. Atunci când faci o presă angajată trebuie să îl faci pe cel care citește să iasă în stradă.
Fiind o presă de partid angajată – și atunci și acum – ea vine cu falsificarea realității. Dacă ești pe baricade, nu mai reflecți adevărul. Adevărata presă se adresează omului să îl lămurească. Nu zice: «Hai la lupta cea mare!», cum zic cei de acuma.
Din această cauză vine falsificarea conștientă a realității, Fake news-ul conștient.
În perioada stalinistă, presa revoluționară vedea realitatea prin ochii revoluționarilor – nu aveai voie să critici. În presa tefelistă, dacă unul de-al lor comite ceva este trecut sub tăcere. Justificarea este scopul, revoluția, așa că unele lucruri trebuie să fie trecute sub tăcere.
Așa era și în presa proletcultistă. Iată un exemplu – aveam un fapt real într-o întreprindere, să zicem că se fura. Normal era să spui că se fură. Partidul nu venea să îți spună să nu zici asta, ci spunea că faptele realității sunt multe – inclusiv că se fură – dar că presa și literatura trebuie să reflecte esența, și nu orice fapt nesemnificativ. Ori semnificativ pentru întreprinderea respectivă era că oamenii depășeau planul.
Sau un alt exemplu, despre ceea ce, pe vremea lui Orban, se numea «perspectiva de viitor». De exemplu, dacă te duceai într-un sat și era ca vai de mama lui, fără canalizare, fără apă, fără nimic și scriai un reportaj, venea partidul și spunea: «Da, așa este, dar tu trebuie să vezi viitorul!»
Pe atunci, semnificativ în întreprindere era că oamenii depășeau planul, nu că fură. Dincoace – semnificativ este faptul că PSD fură, nu că fură și ceilalți.
Iată o știre de la francezi: câțiva jurnaliști francezi susțin că France Television, canalul public din această țară, încearcă să scape de jurnaliștii care nu mai vor să facă propagandă. Jurnaliștii care au în jur de 50 de ani trebuie înlocuiți cu jurnaliști tineri.
În perioada Dej-stalinistă au fost două categorii de jurnaliști – cei bătrâni, dintre care mulți dintre ei lucraseră în anii 44-47 și care se prostituau atunci, și tinerii care erau aduși din producție. Teodor Brateș mi-a povestit în cadrul unui interviu că el avea 16 ani când a ajuns la Radio România! Erau luați din producție și preferați pentru că intelectualii nu erau buni. Și uite așa, la Scânteia, de la corespondent voluntar deveneai imediat corespondent. Adică, erai până mai ieri bucătar la o GAC și te trezeai la București. Erai deja ziarist, chiar dacă erai analfabet. Erau oameni fără pregătire.
Acum – cei care fac presă sunt tinerii.
La începutul perioadei post-decembriste, metoda în care manipula sistemul era cam așa: căutau în primul rând o interfață, unul care nu avea nicio treabă, și îl puneau să facă o gazetă. După aceea, individul începea să primească dispoziții, dar care erau de aplicat pentru că oamenii făceau gălăgie.
Și atunci s-au aplicat două mari trucuri care sunt valabile și astăzi. În primul rând, când iei ziarul – pentru că nu îl faci tu, una este să faci tu ziarul și să investești în el, alta este să îl preiei – ți se pune condiția să iei și echipa. Pe vremea lui Băsescu era «Sacul cu șoareci», care a fost plasat prima dată la Evenimentul Zilei, apoi Dan i-a alungat, s-au dus la România liberă, au plecat și de acolo.
Ideea este simplă: nu mai e nevoie să suni tu, patronul, știu ăia din echipă. Tu, patronul, doar plătești salariile, duci o viață de mogul, restul ziarului se descurcă. De regulă, cei din «sacul» ăsta sunt de două tipuri: activiști înrăiți, cei care cred, devotați cauzei, și activiștii oportuniști. În anii 50 s-a mers mult pe cei care cred. Și acum se recrutează cei care cred.
Și în anii ’50, față de anii ’90 de la noi, ideea de jurnalism la noi s-a pierdut – în anii ’90-’91 noi eram chiar mândrii de faptul ca eram jurnaliști.
La ora actuală noi avem o problemă mare în sensul că, desigur, există televiziuni plătite de Guvern, dar și de Ambasada SUA. Nu văd de ce site-ul Europa Liberă, care este finanțat de Departamentul de stat face gălăgie că Antena 3 este finanțată de PSD. Este același lucru.
Eu sunt adeptul trăitului din presă. În anii ’90 îmbogățeam patronii, în prezent mogulii plătesc jurnaliștii.
Am făcut Zig-Zag Magazin, Expres Magazin, Evenimentul Zilei, cum să îmi spună mie Cârciog ce să fac că el trăia din noi. Eu văd presa, din calitatea mea de om care a lucrat în presa comunistă, în felul următor: un individ are niște bani și îi investește în presă ca să câștige din presă.
Acum nu mai investești în presă ca să câștigi din ea, ci ca să obți altceva.
Totul a venit de la distrugerea economie de piață din presă. De exemplu, normal ar fi, la nivel de piață, să avem o singură televiziune de știri – Franța are una sau două, noi avem opt sau nouă.
O altă caracteristică a presei proletcultiste este dușmanul de clasă, elementul care explica totul, și atunci și acum. Dușmanul de clasă de acum, chiaburul de atunci, este Putin. La vremea respectivă – chiaburii erau urâți, erau vicleni, trăiau în case oblonite – casele activiștilor de partid erau luminate. În spatele obloanelor, chiaburii beau și făceau toate intrigile de clasă, noaptea – vedeți teroriștii?
Erau multe element de basm. De exemplu, secretarul de partid era frumos și cinstit. Astăzi, Zelenski este activistul de partid, este frumos…
Și cum spuneam că dușmanul de clasă explică totul – în România Putin explică totul, el este de vină.
Pe atunci, imperialismul era dușmanul exterior, care era în legătură cu cel dinăuntru. Iar acum AUR de la noi e în legătură cu Putin.
O revoluție în presa proletcultistă a făcut-o romanul «Lența» al lui Francis Munteanu. A apărut în 1956 și a declanșat un mare scandal pentru că, pentru prima dată în literatura de gen, un președinte bătrân de GAC se căsătorea cu una tânără, care nu-l iubea, iar el mai era și activist de partid. Un alt detaliu care a stârnit mare scandal, a fost faptul că secretarul de partid mânca mezel pe ziar.
Și atunci, și acum, cititorul român nu știe ce este «dincolo».
Este o altă chestiune care se vede acum. În lumea occidentală, atunci ca și acum, fiind democrație, erau greve, proteste etc. Dacă citești presa proletcultistă din vremea respectivă rezulta că ăia sunt gata, cu un picior în groapă, pentru că orice era exagerat. La vremea aceea, în Occident se petreceau toate nenorocirile, crimele, incendiile.
Iliescu a povestit că, atunci când a ieșit prima oară în străinătate, în ’56 sau ’57, nu a vrut să bea Coca-Cola pentru că era convins că era cu droguri..,
Și acum, la noi, totul este exagerat, totul mai are puțin și explodează. Iar în locul Occidentului este Rusia. Este uluitor cum se repetă istoria.
Atunci presa folosea consolidării unei regim bolșevic, acum folosește consolidării unei ideologii numite democrație. În ideologia comunistă, care seinspiră de la creștinism și de la islamism, pentru activistul de partid de la Moscova toată planeta trebuia să fie comunistă.
Păi și care e deosebirea între asta și pretenția Occidentului să introducă democrația în Afganistan? Dacă vă uitați acum la declarațiile liderilor occidentali, noi suntem purtătorii unui ideal al democrației. Democrația însă nu se pretează peste tot, ca și comunismul.
Principala caracteristică a presei proletcultiste este transformarea ziaristului într-un luptător. Este o notă comună, atunci și acum. Și nu o vedem doar la noi, ci și la CNN, de exemplu. În momentul în care CNN-ul a început să dea știri false despre Donald Trump, în mod premeditat și a și explicat că scopul scuză mijloacele este cel mai periculos lucru. Pentru că jurnalistul nu are voie să mintă în numele niciunui ideal, pentru că falsul și minciuna sunt incompatibile cu jurnalismul, care trebuie să propage adevărul.
Lumea se uită la televiziunile acestea pentru că nu are la ce să se uite. Este o anumită categorie de oameni care se așază seara pe canapea și se uită. Eu nu consider că se uită ca să afle ceva, ci pur și simplu se uită. Trei sferturi din români nu au ce face și se uită la televizor pentru că nu știu cum să își petreacă seara. Românul este incapabil să petreacă zilele libere făcând ceva, citind, mergând pe bicicletă, la teatru… Și atunci se uită la un talk-show, că mai vine unul, se mai ceartă altul, se mai spune o trăsnaie… Este un spectacol.
Nu șțiți ce înseamnă boala apariției la televizor a omului simplu. Au fost generali, iar tragedia lor este că acum sunt pensionari și nu îi mai ascultă nimeni. Dar când ajunge la televizor îl vede lumea, îl vede nevasta, îl văd ăia de la bloc. Este la televizor! Și de aici și concesiile pe care le fac.
Mai este o caracteristică comună celor două prese: esența presei, așa cum s-a născut ea, este apărarea individului împotriva statului, chiar și când individul nu are dreptate. Ideea este simplă: individul nu are nimic, statul are totul – are poliție, bani, forță etc. În aceste condiții, cetățeanul, omul simplu trebuie să aibă de partea lui biserica, academia și presa. Iar atunci, ca și acum, presa a devenit instrumentul puterii împotriva individului. De ce mai are nevoie statul de ajutorul presei, dacă are totul?
Nu ai voie să părăsești cetățeanul, chiar și dacă este penal.
Să luăm, de exemplu, cazul Dan Diaconescu. Este un cetățean, iar misiunea mea ca jurnalist, pe lângă faptul să informez, este să văd dacă nu i se încalcă drepturile.
Pe vremea presei proletcultiste, ideile lansate de presă erau al puterii. Pandemia a făcut ca în întreaga lume, și și la noi, ca presa să devină oficiosul puterii.
După 22 decembrie 1989, când a fost perioada cu teroriștii, până pe 30 decembrie – toată presa năpârlită avea următoarea precizare: «Români, urmăriți doar ce spune Frontul, orice altceva este zvon, minciună!». În pandemie ni se spunea să ne informăm numai din surse oficiale.
Ori misiunea principală a jurnalismului este să pună la îndoială orice vine de la Putere. Și am dreptul să greșesc, dar punând la îndoială pot să descopăr ceva. Pentru că, și în democrație, statul are totul: Parchet, judecătorii și tot restul. Dar și criminal dacă este un individ, presa tot trebuie să caute să nu i se încalce drepturile, pentru că nu știm niciodată
În pandemie s-au întâmplat multe diversiuni.
Presa trebuia să învețe atunci că jurnalistul nu are emoții.
Două lecții care nu trebuie uitate: jurnalistul dacă învie din morți primul lucrul pe care îl face este să sune la redacție și să dea o exclusivitate. Iar a doua, dacă este apocalipsă trebuie să transmită până în final.
Proletcultismul nu se reflecta doar în presă și literatură, ci și în teatru, în film. În perioada aceea toate vedetele erau folosite la maxim, pentru că prin toate acestea se creau emoții.
Acum avem emoția stârnită de coțofene care se duc la Kiev și iau interviu, nu lui Zelenski, ci unui consilier
La fel era și pe vremea Uniunii Sovietice – când te duceai la Moscova și veneai de acolo cu un interviu, dar nu al lui Stalin, că nu se putea. Este o tabletă a lui Sadoveanu în care acesta spune că este mândru că l-a văzut pe Stalin de departe. Știți ce însemna asta – trăiai din faima asta vreo 10 ani!
Este uluitor cum s-au înlocuit eroii de atunci cu cei de acuma.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial erau eroii aceia care puneau pieptul în fața inamicului – Matrosov s-a așezat cu pieptul în bătaia unei mitraliere pentru ca rușii, camarazii săi, să poată ataca o colină.
Acum i-am depășit pe ăia! Putem face o recapitulare a fake news-urilor de la ucraineni: gospodina care a dat în dronă, cu castraveți murați sau cu roșii, copila de 15 ani care a condus cu genunchii ciuruiți de gloanțele rusești, ucraineanul care avea un glonț în inimă sau mai multe, bătrâna care a omorât cu prăjituri soldații ruși și tot așa.
Pe vremea respectivă se folosea cultivarea eroismului cu orice preț». Am avut un capitol în «Istoria literaturii proletcultiste» care se numea «Eroicizarea accidentului de muncă». Adolescenta care conducea cu genunchii zdrobiți nu diferă cu nimic de un mare poem care se numea «Minerii din Maramureș», al lui Dan Deșliu, pentru care a luat și premiul de stat, și în care un muncitor oprește cu piciorul un motocompresor suit pe un munte.
În anii respectivi «eroii» de atunci concurau cu «eroii» de azi. De exemplu, eroii din «Cetatea de foc» a lui Davidoglu nu diferă cu nimic de eroii din Ucraina. În carte un personaj salvează o șarjă dintr-un combinat de siderugic și din cauza aceasta orbește într-un accident de muncă. Finalul este următorul – el este la spital, orb, și îl roagă pe fiul să îl ducă la fereastră să vadă dacă se ridică fumul!.
Prima măsură pe un român care vrea să afle ceva este ca tot ce vine de la putere să fie pus la îndoială. Trebuie trecut prin minima verificare critică, prin logica bunului simț. Și atunci poți să începi să vezi.
Pe vremea presei proletcultiste, intelectualii se amuzau când citeau astfel de lucruri și chiar când le scriau. Acum nu se mai amuză mulți. Este mult mai grav pentru că acum foarte mulți cred. Propaganda făcută pe rețelele sociale a crescut puterea de convingere.
Nu sunt gică-contra, dar nu vreau să cânt în cor. Atunci când toată lumea îl înjură pe Iohannis, este penibil să-l mai înjur și eu. Despre ruși cred că am scris cele mai dure articole, dar acum dacă fac asta… O sa ajungem să-l apărăm pe Zelenski când o să înceapă să-l înfiereze alții. La Băsescu nu țineți minte…
Am fost de-a lungul timpului: CDR-ist, monarhist, securist, comunist, nomenclaturist, chiar și agent american – pentru Vadim Tudor – putinist… Și?
Dl Iliescu când era în opoziției a venit la o întâlnire cu tineretul social-democrat, unde eram și eu, și a recunoscut că sunt mai comunist decât el.
Este extraordinar să pui la îndoială totul. (Ion Cristoiu)
Textul a apărut marți, 18 aprilie, pe site-ul evz.ro
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
