Poetul Mircea Dinescu, cel care ne-a anunțat pornirea revoltei populare în decembrie 1989, a împlinit ieri 73 de ani. Nu e un tătăiță liniștit, care-și plimbă nepoții în parc sau așteaptă pensia acasă, ca să-i mai recite poștăriței din versurile cu care-i enerva pe comuniștii de la Cenzură în anii 80. Dimpotrivă. E plin de vitalitate și ne-o arată săptămână de săptămână în emisiunile de la Prima Tv.
Pentru cei mai tineri, care nu știu mai nimic din activitatea lui literară, consemnez cele mai importante momente din biografia lui, care-i dau statul de vedetă a literaturii române, dincolo de orice alte secvențe din viața lui.
Mircea Dinescu a fost și este un cunoscut poet, publicist şi scriitor român. Era membru al Uniunii Scriitorilor încă din perioada comunistă și cunoscut ca un tânăr slobod la gură când nu-i convenea ceva. Nu a făcut disidență ca Paul Goma, celebru scriitor din epocă, însă în mediul scriitorilor adopta o poziție critică atunci când era cazul. În decembrie 1988, a reușit să acorde un interviu acid, care a fost publicat în ziarul francez Liberation. A fost arestat la domiciliu din ordinul lui Nicolae Ceaușescu și astfel a devenit un simbol al disidenţei anticomuniste.
Mircea Dinescu cu Emil Brumaru. Arhiva poetului
După 1989, Mircea Dinescu a fost ales preşedintele Uniunii Scriitorilor. În anii 90 a fost membru al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Pe partea de publicistică a înfiinţat revistele “Academia Caţavencu”, „Plai cu boi” şi „Aspirina săracului”. Mircea Dinescu are 19 volume publicate în limba română, dar cărțile lui au fost traduse și au apărut în mai multe țări.
Scotocind printre amintiri, am găsit două momente reprezentative despre cel mai spumos personaj din lumea literară a ultimilor 50 de ani. La ceas aniversar, mi se pare cel puțin interesant să mai ridicăm un pic de cortina istoriei.
Despre azilul disidenților români anonimi
Pe un gen de blog pe care l-a inițiat cândva, dar rămas „în adormire”, Mircea Dinescu a publicat un text sugestiv pentru perioada în care românii care se manifestau împotriva regimului lui Ceaușescu erau internați în spitalele de psihiatrie.
Predoslovie
„Înainte de ʾ89, cine mîrîia împotriva sistemului avea șansa să ajungă ori pe lumea cealaltă, ori la pușcărie, ori la spitalul de psihiatrie din Poiana Mare unde intrai cu numele de pe buletin și ieșeai, după o bucată de vreme, Napoleon Bonaparte.
Întîmplător am trecut cu mașina pe lîngă celebrul azil al dizidenților români anonimi acum cîțiva ani.
Nu mai era păzit de securiști ca odinioară în schimb la poartă fluturau două drapele: unul tricolor iar altul al comunității europene. Iar ca o ironie a sorții pe o pancartă scria „Bine ați venit!”.
Probabil că pacienții, ca într-un roman celebru, luaseră puterea și erau bucuroși de oaspeți. N-am îndrăznit să intru și între timp întreaga planetă a devenit un spital de nebuni mai trist ca Spitalul de boli nervoase din Poiana Mare unde aș fi conversat fericit cu Shakespeare și m-aș fi sărutat cu regina Fabiola”.
Mircea Dinescu, consemnat în notele Securității
Că și acum (și, probabil și peste 20 de ani), lumea scriitorilor din perioada dictaturii era împărțită în două grupuri. Lucru pe deplin speculat de Securitate în epoca Ceaușescu, așa cum rezultă din notele și rapoartele adunate în „Cartea albă”, apărută în anul 1996. Sunt consemnate, cu voluptate aproape, certurile dintre scriitori, dar extrem de exact intervențiile anti-regim ale celor mai cârcotași. Cu ghilimele de rigoare.
Într-una din Note, datată 6 iulie 1981, l-am descoperit pe poetul Mircea Dinescu la fel de rebel că și azi. Omul n-avea nici o treaba să se ia de gât cu comuniștii. Uitați mostră de discurs în timpul Conferinței Naționale a Scriitorilor, așa cum o consemnează anonimul securist în dosarul nr. 10.966:
” Poetul Mircea Dinescu, invocând atitudinea pe care au adoptat-o în cadrul Uniunii, în ultimii trei ani, o serie de scriitori – Eugen Barbu, Ion Lancranjan și alții – a exprimat hotărârea de a nu permite nimănui ” să destrame, prin jocuri de culise, existența Uniunii, care, într-un fel, coincide cu existența scriitorilor. Această conferință – a afirmat el, în continuare – constituie un prilej pentru a lămuri lucrurile pentru totdeauna, oficialitățile trebuind să înțeleagă că marea masă a scriitorilor vrea liniște, că, în ultima instanța, neliniștea nativă a artistului are nevoie de liniștea socială și această nu se poate impune decât prin recunoașterea și respectarea statutului Uniunii Scriitorilor, prin respectarea instituției numită Uniunea Scriitorilor, prin respectrea președintelui George Macovescu”.
Referindu-se la statutul actual al oamenilor de litere, a pretins că „suntem singura țară din lume în care meseria de scriitor nu este trecută în dosarele Ministerului Muncii decât, probabil, la rubrica ~scriitori de vagoane~”.
Se împuțise treaba în 1981 si „ochii și timpanele” erau larg deschise. Totuși, erau voci, destul de multe, care criticau regimul și ce ni se întâmpla. Alții turnau cu sârg. Noi, poporul, alergam saă cumpărăm cărțile scriitorilor ce aveau talentul de a ne deschide speranțe spre libertate, năzuind că, într-o zi, ne va fi mai bine. Ne-a fost doar binișor, fiindcă, după 89, am avut ghinionul să confirmăm zicala „la vremuri noi, tot Noi”.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
