Postarea de pe rețelele sociale, însoțită de o fotografie cu mulțimea protestatarilor: „Pot alegerile din Serbia să declanșeze și în România o revoluție bolojanistă? Ce ziceți? Pot useriștii și peneliștii să organizeze manifestații pro-europene, anti-PSD, anti-AUR, anti-americane și anti-Nicușor și să forțeze anticipatele?”
Comentarii multe, îndemnuri și păreri. Autorul intervenea din când în când, încercând să-i convingă pe ceilalți că Bolojan, PNL și USR merită ca oamenii să iasă în stradă pentru ei.
M-am oprit asupra acestei postări căci instinctiv m-am întrebat: mai cântărește societatea informațiile oferite de presă sau le însușește mai degrabă pe cele care îi plac, îi convin și îi confirmă propriile convingeri?
Publicul a contat întotdeauna în viața presei. În cei 36 de ani de jurnalism, am știut că opiniile, credințele și așteptările cititorilor influențează relația lor cu publicațiile. Astăzi, însă, lucrurile au mers mai departe. Relația cu publicul nu mai influențează doar succesul unei publicații, ci și felul în care informația este selectată, prezentată și judecată înainte ca cititorul să ajungă la forma ei originală. De multe ori, știrea este deja interpretată de altcineva, iar cititorul preia interpretarea înainte de a cunoaște faptele.
Presa începe să conteze mai puțin în societate.
Informațiile, mesajele și opiniile publicate de jurnaliști ajung tot mai greu la o parte a publicului, care preferă rețelele sociale și canalele video. Mesajele scurte circulă rapid și capătă credibilitate chiar și atunci când nu sunt însoțite de surse verificabile sau de argumente care să le susțină.
Pe Facebook și pe alte platforme se propagă interpretări politice, se construiesc campanii de influențare, se lansează îndemnuri la protest și se distribuie teorii ale conspirației. Nu orice postare este falsă și nu orice mobilizare este manipulare, să fie clar! Problema apare atunci când reacția precedă verificarea, iar numărul comentariilor ajunge să țină loc de argument.
Presa, ca o pradă, în 2014
Pe 6 iunie 2014, publicam pe blogul personal un articol de opinie intitulat „Presa ca o pradă, în anul 2014”. Titlul era o parafrază evidentă a romanului autobiografic al lui Marin Preda, „Viața ca o pradă”.
Scriam atunci despre criza financiară și structurală a presei românești. Schimbările din marile redacții, petrecute în anii 2007–2008, și criza economică își puseseră amprenta asupra mass-media. Vorbisem despre aceste probleme încă din 2011–2012.
Presa era strânsă în menghina constrângerilor financiare. Redacțiile pierdeau resurse, munca jurnaliștilor devenea mai dificilă, iar independența editorială era pusă la încercare. Nu era nevoie de cenzură directă pentru ca o publicație să fie slăbită. Uneori, era suficient să nu mai aibă mijloacele necesare pentru a-și face meseria.
Astăzi, criza s-a transformat. Pe lângă dificultățile economice, avem o relație tot mai fragilă între presă și public, o încredere diminuată și un spațiu media în care simpatiile politice influențează felul în care sunt primite informațiile.
Ceea ce mă preocupă nu este doar pierderea terenului de către presa tradițională. Este și faptul că informația jurnalistică ajunge la cititor ciuntită, după ce a fost preluată, comentată și reinterpretată de alții. Uneori, omul nu mai citește știrea, ci doar explicația cuiva despre ce ar trebui să înțeleagă din ea. Etichetele puse unor persoane publice sunt de ajuns, nu trebuie probat mare lucru.
Când convingerile iau locul verificării
În acest mecanism, cititorul nu este doar un spectator. El selectează informațiile, le distribuie și le acordă credibilitate în funcție de propriile convingeri. Caută confirmări, respinge ceea ce îl contrazice și se alătură unor comunități în care aceleași opinii sunt repetate până când par adevăruri incontestabile.
Aici apare una dintre marile vulnerabilități ale dezbaterii publice. O afirmație nu devine adevărată pentru că este distribuită de sute de oameni, după cum o informație documentată nu devine falsă doar pentru că este contestată de o mulțime.
În cei 36 de ani de jurnalism, am văzut că oamenii au avut întotdeauna simpatii, antipatii și convingeri politice. Diferența de astăzi este viteza cu care un mesaj poate fi desprins de contextul său și transformat într-o interpretare care circulă independent de informația inițială.
Postarea despre o posibilă „revoluție bolojanistă” mi-a atras atenția tocmai prin felul în care o întrebare politică provocatoare a generat comentarii și îndemnuri. Nu mă interesează aici dacă o asemenea mobilizare este posibilă sau dacă opțiunile politice exprimate sunt justificate. Mă interesează cât de ușor trecem de la o afirmație la o concluzie și de la o concluzie la un îndemn, fără să ne mai întrebăm ce știm cu adevărat.
Cum să nu se răspândească informațiile false și manipularea atunci când verificarea pierde teren în fața vitezei, iar jurnalismul este privit cu suspiciune înainte ca informațiile sale să fie măcar citite?
La toate acestea se adaugă presiunile economice și juridice asupra redacțiilor. Publicațiile mici și mijlocii au adesea resurse limitate pentru investigații, iar perspectiva unor procese costisitoare poate descuraja demersuri jurnalistice legitime. Nu orice proces împotriva unei publicații este o încercare de intimidare, dar folosirea procedurilor juridice pentru a descuraja investigațiile de interes public rămâne un risc real.
Cine mai salvează presa?
În articolul din 2014, avertizam asupra pericolelor care amenințau presa scrisă, cea care consemna istoria trăirilor noastre sociale, economice și politice. Scriam că salvarea ei de la dispariția de pe tarabe depinde și de românii care aleg dacă acordă credibilitate mesajelor de propagandă și manipulare.
Astăzi, aș extinde această concluzie. Nu este vorba doar despre supraviețuirea presei scrise, ci despre locul jurnalismului independent într-o societate în care informația circulă neîntrerupt, dar verificarea ei nu mai este întotdeauna o prioritate.
Presa are propria responsabilitate. Trebuie să-și apere independența, să verifice informațiile, să-și recunoască erorile și să câștige încrederea publicului prin ceea ce face, nu prin ceea ce pretinde că este. Dar și cititorii au o responsabilitate: să nu confunde popularitatea cu adevărul, opinia cu informația și repetarea unui mesaj cu demonstrarea lui.
Dacă „Oculta mondială sau națională” a plănuit să distrugă presa tradițională este o întrebare la care nu putem răspunde fără dovezi. Desigur, avem libertatea de a presupune în lumina celebrei formule „suspiciuni rezonabile”, dar atât. Ceea ce putem constata este că presa a ajuns sub presiunea unor mecanisme economice, politice și tehnologice care îi pot slăbi capacitatea de a-și îndeplini rolul.
În urmă cu 12 ani, scriam despre o presă prinsă în menghina crizei economice. Astăzi, ea se confruntă și cu o criză a încrederii și cu un public care riscă să accepte interpretarea înainte de a cunoaște informația.
Iar întrebarea de la care am pornit rămâne: mai căutăm informația pentru a înțelege ce se întâmplă sau doar pentru a ne confirma ceea ce credem deja?
Primul job, reporter la cotidianul ”Tineretul liber”, câștigat în urma unui concurs în 1990. Din 1993 până în 1997 – redactor sef adjunct la ”Evenimentul zilei” condus de Ion Cristoiu. A urmat perioada 1998-2006 la Libertatea, apoi la Click! și Adevarul Holding unde a implementat proiectul unei campanii umanitare fără precedent în presa românească. L-a continuat și la Libertatea, după ce s-a întors la Evenimentul zilei, în 2012 ca redactor șef și unde activează și azi. În anul 2020 a lansat și propriu site – Rețete și Vedete, o publicație de știri din actualitate și de divertisment. Membru UZPR.
