Jurnalistul Mirel Curea a comentat în editorialul său din Evenimentul zilei incidentul de la Opera din Seul. Aduce în atenție și reacțiile apărute după ce Angela Gheorghiu a întrerupt un bis. Dar, foarte documentat, scrie despre istoria momentului de bis în timpul spectacolelor și vine cu exemple despre comportamentul altor mari artiști care au trăit momente similare cu cel al sporanei Angela Gheorghiu. Peter O'Toole a fost un exemplu de delicatețe, arată jurnalistul EVZ.
„Reacțiile față de incident au fost diferite. Unii i-au dat dreptate artistei, arătând că un spectacol de operă nu poate fi întrerupt pentru bis-uri decât de un public needucat, alții au fost de părere că gestul sopranei a fost unul care ține în cel mai fericit caz de o aroganță nelimitată de bunul-simț.
Să fie limpede, sunt un ascultător amator de operă. Nu mă încadrez defel în categoria celor care urmăresc cu ochii în partitură acest minunat gen muzical și nici nu îi știu pe de rost ariile celebre. Știu însă câte ceva despre istoria genului și știu că bis-ul reprezintă cea mai clară și lipsită de echivoc expresie a aprecierii superlative pe care o poate manifesta publicul de operă. După cum spun istoricii acestui gen muzical, bis-ul s-a născut odată cu opera. Dar unii l-au interzis manu militari, altfel spus, cu miliția.
La 23 noiembrie 1797, autoritățile Republicii Cisalpine, o invenție statală franceză, cu capitala la Milano, unele înscăunate direct de Napoleon Bonaparte, au interzis cu strictețe bis-ul. Au recurs la această măsură, pentru că publicul italian de la Opera Scala sabota reprezentațiile cenzurat selecționate de ocupanții francezi tocmai prin abuzul de bis-uri. Prin aceeași metodă, publicul își manifesta însă și entuziasmul față de ariile cu mesaj patriotic. Bis-ul devenise astfel o veritabilă armă, cu care patrioții italieni își manifestau adevăratele sentimentele față de ocupantul francez.
Foarte ciudat, o măsură polițienească abuzivă a unui ocupant străin într-un teritoriu cu o populație consacrată de puternice simțăminte naționale a devenit un obicei considerat select, acela care face ca publicul considerat educat să nu solicite repetarea unor arii care l-au încântat peste măsură. Bagheta dirijorului a fost înlocuită samavolnic de bastonul polițistului, iar asta trece în ochii multor iubitori ai acestui gen de muzică cultă drept normă comportamentală de mare clasă.
În ciuda spuselor celor care strâmbă din nas la ideea bis-ului în spectacolul de operă, el este un obicei des întâlnit pe scenele marilor opere. Nu a existat maestru consacrat al genului, care să nu fi fost astfel gratulat. Cei mai mulți au onorat cererile publicului fiind conștienți că răspund unui compliment superlativ. Opera Real din Madrid ține evidența acestor bis-uri chiar pe site-ul de prezentare, ca pe un veritabil palmares. Scala și Metropolitan, două olimpuri artistice, nu se rușinează câtuși de puțin de bis-urile marcate de coloșii care au cântat pe scenele lor.
Angela Gheorghiu putea să zâmbească
Revenind la Seul și la gestul sopranei Angela Gheorghiu, bis-ul solicitat unui coleg de scenă, tenorul Alfred Kimcare, cel care a scos-o din minți, a fost solicitat de publicul coreean ca urmare a unui impuls de mare emoție și entuziasm. În astfel de momente, între un public și un artist se deschide o poartă aflată sub semnul fervorii, ceea ce în fond este răsplata supremă a actului artistic. La așa ceva, cel mai ursuz și încorsetat artist de pe lume, dacă este dotat cu bun-simț, zâmbește jumătate îngăduitor, jumătate încântat de căldura unui public sensibil până la explozie.
Cum și-a permis românca să curme așa ceva? Cine o cunoaște, cunoaște și răspunsul. Un mare talent nu este deloc garanția unei minți și a unui bun-simț pe măsură. Nu dezvolt, există exemple cu carul. Angela Gheorghiu este doar unul de calibru. Să fi fost invidia, să fi fost o consacrată propensiune a sopranei pentru ieșirile din cadrul bunului-simț, cu gesturi și vorbe deplasat-bizare? Nu știu răspunsul, pentru că nu cunosc personajul atât de bine.
Tenorul Kim Jae-hyung (stânga) și soprana Angela Gheorghiu interpretează în „Tosca”, la Sejong Center for the Performing Arts din Seul. Foto: Sejong Center for the Performing Arts
Știu însă că un artist veritabil nu are cum să urască extazul artistic pe care este capabil să-l provoace el sau cei de lângă el, decât dacă are o serioasă problemă cu el însuși. Am urmărit cu mare atenție pe Youtube înregistrările unor astfel de momente, în care spectacole de operă sunt întrerupte de bis-urile solicitate de publicul extaziat de măiestria interpretului. Niciunul dintre monștrii sacri pe care i-am descoperit în astfel de ipostaze, nu a părut deloc deranjat, ci dimpotrivă. Doar un exemplu din zeci și zeci: Pe scena Operei Metropolitane din New York, tenorul Javier Camarena a primit cu lacrimi în ochi solicitarea dezlănțuită a publicului de a relua o arie din opera „Fiica regimentului”, de Gaetano Donizetti.
Peter O’Toole, un exemplu de delicatețe
Nici alți coloși ai artei nu sunt deranjați de astfel de momente, în care măiestria oprește respirații și declanșează seisme de extaz. Peter O’Toole nu s-a supărat deloc, atunci când a fost întrerupt de aplauzele echipei de filmare, în mijlocul turnării unei scene de colosal efort interpretativ. S-a întâmplat în timpul filmării unei scene din „Noaptea generalilor”, aceea în care personajul interpretat de el, generalul Tanz, privește un tablou și în câteva zeci de secunde chipul i se transfigurează progresiv, de la aparentă normalitate la vădită cădere în nebunie posedată. Regizorul a aplaudat și el, iar operatorul a scos capul din cameră, ca să vadă pe viu. Din nou, doar un exemplu.
Arta la superlativ produce asemenea efecte, generează asemenea manifestări. Se întâmplă ca oamenii să uite de ordine și regulamente, atunci când îl simt pe Dumnezeu în preajmă, prin darurile pe care El le face unora. Elitiștii care transformă în tabu o interdicție dictatorial-milițienească, nu se fac de râs doar prin incultură, dar și prin faptul că nu știu care este diferență dintre manifestarea generată de kitch și starea de grație generată de artă pură. Cu atât mai trist este, atunci când un artist de talia sopranei Angela Gheorghiu confundă rigoarea artistică cu intervenția unui plutonier-major de la Circulație într-o intersecție pustie”.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
