De altfel, tânărul actor și-a exprimat, într-un mai vechi interviu, opinia despre timpurile în care Șerban Ionescu și Magda Catone erau aplaudați pentru piesele de teatru sau filmele în care jucau. Nu vrea nici să semene cu ei în artă, nici să fie perceput ca actor ca fiul părinților lui celebri. Îi place să accentueze că face partea din tânăra generație de actori care vrea să-și pună altfel amprenta în artă. Spune că în „epoca de aur, când teatrul a avut o altă viață, erau alte căutări atunci, într-un sistem care te cenzura, te opresa, te băga în sperieți”. Acum el crede că „opțiunea cea mai bună în meseria asta este să o tratezi cu concretețe: ești, nu ești talentat, trebuie să uiți puțin de greutatea cuvintelor și să faci ce vrei, să-ți faci treaba bine, să scoți barca la liman. Nu cred în ziceri de genul: „eu nu pot să mă compar cu Dinică!”. Ba da, poți! El a trăit într-o epocă, tu în alta, iar cu această comparație nu îi negi talentul sau valoarea”.
Mamă și fiu fac totul ca actorul Șerban Ionescu să nu fie uitat
Actorul Șerban Ionescu a murit la doar 62 de ani, după chinuri suferite în urma bolii Lyme. El a fost elevul celebrului Amza Pellea, iar debutul în lumea cinematografică a fost în filmul „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980). Un rol memorabil, de altfel, ca și cel din „Imposibila iubire” (1984), după romanul „Intrusul” a lui Marin Preda.
Carol Ionescu, împreună cu mama sa Magda Catone, țin vie memoria actorului, cândva un nume important al cinematografiei românești și al Teatrului Național. În 2021, în luna decembrie, au organizat și un festival dedicat lui Șerban Ionescu, derulat în online, în condiții de restricții legate de pandemie.
În noiembrie 2022, când s-au împlinit 10 ani de la moartea marelui actor Șerban Ionescu, fiul său Carol Ionescu a scris un text plin de sensibilitate pe site-ul Festivalului Șerban Ionescu. Practic, tânărul actor și-a revărsat în cuvinte dorul de tată.
Carol, scrisoare emoționantă despre cei 10 ani fără tata
„De când a murit tata, am trecut prin mai multe etape ale plângerii lui. Imediat după, am simțit un gol imens și, evident, mi l-am umplut cum am putut. A murit într-o perioadă în care abia începeam să ne cunoaștem ca adulți și a fost nevoie de mult efort imaginativ ca să-i completez figura. Multe piese care îi alcătuiau imaginea, așezându-mi-le, potrivindu-le din poveștile pe care le auzeam despre el. Dar mă bucur că, trecând prin aceste etape, figura lui s-a transformat în timp.
„În fiecare an traversez aniversarea morții lui”
Mi-a fost, pe rând, dor de el, l-am admirat, l-am idolatrizat, l-am urât, l-am blestemat, l-am batjocorit, l-am iertat, l-am iubit, ca acum să-mi fie din nou doar dor, mult dor de el. Și cred că asta e frumusețea pierderii pentru fiecare dintre noi: că odată ce nu mai e omul respectiv, poți să simți pentru el acest frig-cald care îți apasă pieptul: dorul, sentimentul viu al paradoxului.
Acum se împlinesc 10 ani de la moartea lui. Deși aproape în fiecare an traversez aniversarea morții lui într-un mod simplu, bând o bere sau amintindu-mi printr-o poveste de el, anul acesta dorul m-a găsit mai bine.
Mă cert deseori că sunt prea indiferent când mi-l amintesc sau îl menționez, dar adevărul e că sunt așa pentru că aud aproape în fiecare zi despre el de la cineva. O poveste. Un film la tv. Un banc pe care îl spunea el.
Mi se adresează lumea cu titlul de fiu al lui Șerban Ionescu și al Magdei Catone. Mă întreabă dacă mă deranjează umbra părinților. Nici nu știu dacă e așa mare umbră. Până la urmă, nu sunt fiul lui Hagi. Dar umbră sau nu, nu mă va deranja niciodată să fiu numit fiul părinților mei sau fiul tatălui meu. Pentru că să fiu văzut așa, asta e doar încă o modalitate de a insinua dor.
Poveștile adunate aici insinuează dor. Fie că dorul doare sau mângâie, el este la fel de puternic și necesar ca speranța, el este premergător acțiunii. Iar acțiunea este esențială. Nu numai în teatru. În viață. De la dor a plecat și ideea acestui festival.
Încurajez oamenii care citesc aceste povești și rânduri și cărora li se insinuează dorul în piept, să ne scrie. Să ne trimită povești care, la rândul lor, răspândesc dor. Sau nu.
Povești cu Șerban Ionescu, Pelicanu’, tata sau cum i-ați mai spune voi. Povești necenzurate, oneste, personale sau nu. Povești despre orice a trecut, nu mai poate fi, dar vreți să fie auzit”, a scris Carol Ionescu.
Foto: Adriana Grand
