Simona Ionescu / Redactor Șef
Povestea ”Titanicului” românesc a început într-o zi cețoasă de duminică. Este cea mai mare tragedie navală produsă în România. Preoții conduceau mai multe sicrie deodată. Într-o familie au fost îngropate 9 suflete. În total peste 200 de morți, din care 42 de copilași. Au fost și miracole. Un băiețel a ținut strâns în brațe un bidon care i-a salvat viața.
Tragedia de la Cotu Pisicii este considerată cea mai mare tragedie navală în România. Pe 10 septembrie 1989, nava de pasageri ”Mogoșoaia” pleacă din Galați, spre Grindu. Era duminică și pentru că vineri s-au dat rațiile, iar mulți dintre cei de la bord nu au plătit bilet. De aceea, nu se va ști vreodată numărul exact al călătorilor.
Se spunea că ”Mogoșoaia”, lansată la apă în 1975, era o navă blestemată. Pe 7 octombrie 1982, ”Volga”, o navă sovietică, o lovise. Apoi în 1988, tot la Grindu, când dăduse să acosteze la ponton. Nu au fost victime omenești, dar pagube materiale importante fuseseră.
În mod normal, ar trebui ridicată ancora la ora 8.00. Dar e ceață deasă, specifică Dunării și specifică orei de dimineață. Comandant era Ion Postolache, un marinar cu experiență (născut în 1939). La început, refuză să plece. Apoi, pentru că se poate vedea cât de cât în față, ”Mogoșoaia” se pune în mișcare.
Imediat după părăsirea portului, la Cotu Pisicii, în dreptul Milei 79, nava s-a ciocnit de un convoi bulgăresc de barje, ”Petăr Karanicev”. Pe hârtie, ”Mogoșoaia” putea duce 160 de călători, cu bilet tăiat. Dar copii sub șapte ani, nu plăteau tichet. Și erau mulți. Nici pensionarii ”NAVROM” nu o făceau. Așa că se estimează că pe punte se aflu peste 240 se suflete, poate 255.
Trec 10 minute din cursă. Se ajunge la Mila 79, în dreptul Cotului Pisicii, vechea denumire a Grindului. Din față vine împingătorul ”Petăr Karamicev”, cu șase barje încărcate cu minereu de fier, ce merge în amonte, spre portul Ruse. Sirenele sună, vecinii de peste Dunăre dau motorul înapoi, la 900 de turații, dar e prea târziu. Coleziunea are loc la ora 8 și 20 de minute. Lovitura e violentă, devastatoare. ”Mogoșoaia” e izbită în plin.
Se apleacă brusc, revine pe linia de plutire, apoi se înclină din nou. Convoiul bulgăresc trece peste nava românească, care dispare în 20 de secunde, cu totul. Apoi, îi mai ia trei minute pentru a ajunge la o adâncime de 22 de metri, atât cât are fluviul acolo. Când ”Mogoșoaia” intrase deja sub apă și se rostogolea către fundul Dunării, încă se mai auzeau țipete disperate de ajutor.
Imediat se dă alarma. La ”Județeană” se află că este ceva urât, dar nimeni nu-și poate imagina grozăvia. Macaralele plutitoare ”Atlas” și ”Vulcan” apar în zonă. Scafandrii militari de la UM 02145 Mangalia încearcă scoaterea epavei, în van. Morții au început să iasă la suprafață. Doi scafandri și un marinar pornesc către ei. Dar sunt prea mulți. Imaginea e copleșitoare. Glasurile se sting.
Apar și bagajele: genți, plase, saci, sacoșe. Scafandrii se strecoară printre ferestrele sparte, apoi trag afară cadavrele pe care le întâlnesc. Morții nu sunt duși acasă, ci înghesuiți pe un bac, unul lângă altul.
Nava ”Mogoșoaia” a putut fi scoasă, complet, din apă, abia după cinci zile de la accidentul din 10 septembrie 1989. Sunt 42 de copii morți. 73 de femei. 74 de bărbați. Asta la prima numărătoare. Împărțiți în trei hale. Apar și locuitorii din Grindu. Nu există om care să nu fi pierdut pe cineva drag. Se ivește și echipa de medici legiști din Constanța. Recunoaștere, pe cât posibilă, apoi se apucă de treabă.
Pe 10 septembrie, Nicolae Ceaușescu se afla, unde altundeva?, la vila de la Neptun. Trebuia să plece la Iași, la deschiderea noului an școlar. E anunțat de catastrofă, survolează zona cu un elicopter, dar nu aterizează. Sunt aduși securiști din Brăila, din Vrancea, chiar și din Vaslui.
Pe străzile Galațiului apar celebrele mașini cu numere formate din trei cifre. Nu e nevoie de agitație, mai ales că urma Congresul al XIV-lea al PCR.
Posturile de radio ”Europa liberă” și ”Vocea Americii” fac anunțul chiar atunci, în acea seară. Presa comunistă anunță drama. ”Accident naval pe Dunăre”, este titlul știrii, mici, într-un colț de ziar. ”Din cei 169 de pasageri și cei 10 membri ai echipajului au fost salvate 18 persoane”.
Gheorghi Petrov Anghelovski, comandantul navei bulgare, a fost arestat. Primește pușcărie, face două luni, cam câte șapte-opt ore pentru fiecare mort. E extrădat la ”frații” bulgari, unde scapă de arest. Vine Revoluția, lumea uită. S-a spus că în seara de dinaintea tragediei, tot echipajul sărbătorise, cu băutură din belșug, ziua națională a Bulgariei din perioada comunistă.
Înmormântările s-au făcut unele la Galați, în cimitirul ”Cătușa”, altele în Grindu. Se adunaseră din tot orașul. Unii alergau de la un loc la altul. Aveau mai mulți morți și voiau să-și ia rămas bun de la toți. Popii săreau peste ceremonia cea lungă. Stropeau coliva cu nițel vin, o țineau desupra gropii, o ”Veșnică pomenire”, ”Doamne miluiește, Doamne miluiește”.
Bărbații nu plângeau. Femeile nu mai aveau lacrimi. Cei mici, rămași fără frate ori surioară, în inocența lor, aruncau cu bulgării de pământ peste morminte. Nici flori nu mai erau. Dincoace, în cimitirul Grindului, popa venea și cu 4-5 sicrie. ”Doamne, când o să-i putem îngropa pe toți?”. Un copârșeu, o cruce, alimente pentru pomană și cam asta e tot din partea partidului. A, ceva mai târziu, și despăgubiri materiale, undeva între 25.000 și 80.000 de lei. Un suflet valora maximum o ”Dacie”.
În tragedia din 10 septembrie 1989, bătrâna Gherghina Malihin a pierdut tot. Nouă suflete. Fiu, noră, nepoți, frați. Eugen Malihin avea, atunci, patru ani. Și-a pierdut părinții, doi frați, trei verișori, un unchi și-o mătușă. El s-a agățat de un bidon gol și nu i-a dat drumul. Asta l-a ținut la suprafață, deși apa era rece. Căpitanul Costică Gheorghe era, la 8.20, în dreptul Bazinului Nou, la Grindu. Se pregătea de schimbul de tură.
A auzit sirenele, a auzit huruitul, o breșă s-a căscat în ceața deasă. A priceput pe loc. A sunat la Dispecerat, a pornit motoarele, în trei minute era acolo. ”Mogoșoaia” se afla cu fundul în sus. Se mai vedea din ea doar o elice. Atunci l-a salvat pe Eugen. A fost considerat primul martor ocular. Destinul i-a reunit mai târziu, prin 2006. Micuțul crescuse, era marinar pe împingătorul ”Mercur 201”. Au mers la Grindu, la buncii lui Malihin, i-a promis că-l va cununa. Sursa: viata-libera.ro
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
