Misterul câinelui roșu din Bucegi. O poveste tulburătoare trăită de jurnalistul Mădălin Ionescu

Ceea ce părea o simplă escapadă montană de week-end alături de colegul său, Caragea, un rocker carismatic, iubitor de țigări Carpați și plin de umor s-a transformat într-un moment enigmatic. Mădălin Ionescu s-a întâlnit cu un câine roșu, imens și foarte jucăuș, care a dispărut fără urmă în zăpadă. Misterul a rămas și acum fără răspuns.

Noaptea neobișnuită de la Cabana Babele

Întâmplarea a avut loc pe 1 octombrie 1991, „o zi aparent obișnuită de toamnă” când cei doi bărbați au ajuns la Cabana Babele și s-au cazat într-o cameră spațioasă, „dotată cu 20 de paturi suprapuse, cunoscute drept „prici”. Erau singurii oaspeți, iar atmosfera, departe de a fi romantică, era marcată de camaraderie în spiritul anilor ’90.

„Pe vremea aia, bărbații erau bărbați, cu rare excepții. Singurul geam al încăperii, fixat precar cu o sârmă, se clătina sub rafalele vântului. În acea noapte de început de octombrie, vremea a surprins pe toată lumea: o ninsoare abundentă, neobișnuită pentru acea perioadă, a acoperit muntele.

Dimineața, zăpada intrase în cameră, iar afară avea peste un metru. Personalul de acolo ne-a spus că dacă nu plecăm cu telecabina riscăm să stăm la prici și să tăiem lemne toată iarna”, a comentat Mădălin Ionescu.

Câinele roșu și foarte jucăuș

Colegul Caragea, fidel obiceiurilor sale, a rămas în cabană pentru o cafea și o țigară Carpați, o marcă obișnuită pentru studenții cu buget limitat, Mădălin, în schimb, a decis să înfrunte zăpada, echipat cu o pereche de „bocate” uzate.

„Plecasem cu niste ghete scâlciate, tipice acelor ani. Le spuneam „bocate” sau „ciocanci”, pentru că nu erau nici ciocate, nici bocanci. Ceva între”, a mai spus Mădălin Ionescu.

Îndreptându-se spre Sfinx, Mădălin a avut parte de o surpriză care l-a lăsat fără cuvinte. „În fața mea, un dulău imens, roșu complet. Nu am mai văzut așa ceva în viața mea,” își amintește el.

Avea cu el un aparat foto Smena 8M, primit cadou de la un unchi din București, încărcat cu un film Kodak color, un lux pentru acea vreme. Iubitor de câini de mic, Mădălin, care se identifică drept „câine de metal” în zodiacul oriental, a simțit o conexiune imediată cu animalul.

Câinele nu era agresiv, ci foarte prietenos, „se gudura din tot trupul” și timp de peste o jumătate de oră, cei doi s-au jucat în zăpada adâncă, în apropierea Sfinxului, pierzând noțiunea timpului.

Câinele roșu, paznic al Sfinxului?

„La un moment dat mi-am amintit de telecabină. Eram la un metru de Sfinx. I-am spus câinelui să mă astepte. Și am făcut câțiva metri spre cabană. Am întors privirea după el. Dispăruse. Nici urmă. Nimic”, s-a destăinuit prezentatorul în mesajul său.

Zăpada neatinsă nu păstra nicio amprentă, niciun semn al prezenței câinelui. Intrigat, Mădălin a întrebat personalul cabanei dacă știau de animal. Răspunsul a fost categoric: nimeni nu văzuse și nu auzise de un câine roșu în zonă.

Întâlnirea petrecută în urmă cu peste 30 de ani, continuă să-l fascineze. A fost câinele un „paznic” al Sfinxului? Un semn de prietenie sau un mesaj al muntelui? „Poate într-o zi voi înțelege mesajul… Dar dacă nu mi-a transmis Sfinxul nimic, de ce era câinele roșu?” se întreabă Mădălin Ionescu.

Vrei să critici sau să lauzi ceva? Atunci nu ezita să ne scrii în Comentarii! Exprimă opinia într-un limbaj civilizat!