Simona Ionescu / Redactor Șef
Vorbim de Ludovic al II-lea al Bavariei. Un rege cu o domnie și o viață halucinante. Prinţul a devenit rege la 10 martie 1864, cu puțin timp înainte de a împlini 19 ani, în urma morţii premature a tatălui său. Era o frumusețe. Un Făt Frumos brunet cu ochi albaștri. Înalt, zvelt, cu păr bogat, ondulat. Avea o ținută verticală, iar supușii l-au iubit instantaneu. A început să conducă și a respectat obligațiile vremii.
Peste 3 ani de la înscăunare și-a ales soție, verișoara lui, Sophie, despre care se spune că era, la rându-i, o frumusețe. Nunta a fost programată, amânată și, în final, anulată, cu numai câteva zile înaintea ceremoniei. Istoria menționează că tânărul rege bavarez i s-ar fi confesat unui curtean: mai bine s-ar îneca (într-un lac alpin) decât să se însoare.
Nu îi plăcea viaţa de la Curtea din München şi, odată cu trecerea anilor, a ajuns să locuiască din ce în ce mai mult la reşedinţele sale din munţi. Prefera să ia cina în compania unor busturi sculptate, ale lui Ludovic al XVI-lea şi Mariei Antoaneta, decapitaţi în timpul Revoluţiei Franceze. Spunea că statuile nu apăreau neinvitate ( ca musafirii), iar față de ele nu trebuia să păstreze eticheta, ci putea părăsi incinta în voie. Retras la munte, trăia după propriul fus orar.
Ludovic dormea de după-amiaza până la miezul nopţii, apoi, pe întuneric, pleca în lungi drumeții, de unul singur, prin Alpii înzăpeziţi. Una din distracțiile favorite erau spectacolele. Doar pentru el se puneau în scenă unele extrem de complexe, la care participa de unul singur,
Jurnalele regelui, publicate după moartea sa, au demonstrat cu câtă disperare încerca să își reprime homosexualitatea. Adevărul istoric este că după încercarea idilei cu Sophie, Ludovic a preferat compania tinerilor ofiţeri şi a unor actori chipeşi.
A avut multe legături, pasagere, și una singură de durată: cea cu intendentul grajdurilor, Richard Hornig, care a durat aproape 20 de ani.
Ludovic al II-lea al Bavariei și-a cheltuit averea personală ca să construiască o serie de castele. Cel mai cunoscut este Castelul Neuschwanstein, considerat o adevărată capodoperă arhitecturală. Este castelul care stă la baza genericului Disney și a cărui formă a intrat, în timp, în memoria colectivă în legătură cu forma pe care trebuie să o aibă un castel de poveste.
În iulie 1870, Franţa a declarat război Prusiei, dar a fost învinsă de o coaliţie a statelor germane, printre care se număra şi Bavaria.
Cancelarul Bismarck i-a impus lui Ludovic al II-lea să se alăture formării unui imperiu german condus de regele Wilhelm I al Prusiei și astfel, regatul Bavariei a fost inclus în Imperiul German. Cum independenţa Bavariei era acum limitată, Ludovic al II-lea nu prea avea ce conduce, așa că s-a preocupat de ceea ce îi făcea cu adevărat plăcere, construcțiile. S-a inspirat de la Versailles și a decis să clădească palate la fel de impunătoare şi în propria ţară.
Așa a început construcţia castelelor din Neuschwanstein în 1869, Linderhof în 1870 şi Herrenchiemsee în 1878. Sunt, toate, adevărate castele de basm. În epocă nu au fost văzute cu ochi buni, fiind considerate vulgare și exotice. În plus, s-a îndatorat trezoreriei regale până la14 milioane de mărci, iar când a mai cerut 20 de milioane, a fost refuzat.
Odată cu începerea construcțiilor, regele a început să dea și semne de nebunie. Făcea crize necontrolate de furie, punea servitorii să fie torturaţi, exilaţi în America sau chiar decapitaţi, dar, în egală măsură, nu avea nicio problemă când ordinele nu i se urmau. Mai mult, după ce își ieșea din minți față de vreun curtean, când își revenea, îl copleșea cu daruri.
În paralel, începuse să mănânce fără măsură. A devenit un obez care apela la un coafor care să îi onduleze părul. Obsesia lui pentru a mânca singur l-a determinat să instaleze un ascensor, pentru a primi mâncarea. Evita oamenii din ce în ce mai mult. A ajuns să comunice cu miniștrii doar în scris, iar cu supușii, din spatele ușilor închise. Nu voia să fie văzut de nimeni.
Din aceeași epocă s-a consemnat că regele își continua plimbările nocturne, și nu de puține ori a fost văzut salutând un gard viu sau îmbrățișând un copac. Se spunea că auzea voci.
La începutul anului 1886, a devenit evidentă necesitatea de a-l înlocui pe rege. Fratele său, Otto, începuse și el să dea semne de nebunie. Planul miniștrilor a fost să îl pună totuși, rege, pe acesta din urmă, iar conducerea țării să o facă, de fapt, unchiul regelui, prințul Luitpold. Renumitul psihiatru Gudden, a fost convins să-şi asume „dureroasa sarcină“ de a-l declara pe regele Bavariei nebun.
Doctorul a depus pe 8 iunie 1886 un raport de 19 pagini. „Maiestatea Sa se află într-un stadiu avansat de debilitate mintală. (…) Boala lui trebuie declarată incurabilă şi este de aşteptat o agravare a deficienţelor sale psihice“, a concluzionat acesta. În realitate, medicul nu l-a examinat niciodată personal pe rege.
Pe 12 iunie, Ludovic al II-lea a fost ademenit spre scara turnului, unde a fost prins de infirmierii de la ospiciul din Munchen. Dis de dimineață şi-a luat rămas-bun de la slujitorii săi credincioşi de la Neuschwanstein şi s-a urcat într-o trăsură căreia îi fuseseră scoase clanţele dinspre interior ale portierelor, arată Incredibilia.ro. astfel a fost escortat de infirmieri la castelul Berg, transformat în închisoare regală, cu bare de fier la ferestre și cu vizoare instalate la uşi. Ludovic s-a instalat și a cerut să fie trezit ca de obicei la miezul nopţii.
Ordinul i-a fost însă ignorat, iar în ziua aceea doctorul Gudden a fost de acord să îl însoţească într-o plimbare. Ulterior, regele a fost găsit înecat. Cel puţin unul dintre biografii regelui a ajuns la concluzia că Ludovic l-a ucis pe psihiatru, iar apoi s-a sinucis. Trupul lui a fost găsit înecat în lacul Starnberg, ca și cel al medicului.
Documentele vremii arată că ceasul regelui se oprise la ora 6:54 în acea seară de duminică, 13 iunie 1886. La examinarea cadavrelor, s-a descoperit că pe faţă Gudden avea zgârieturi, urme pe gât care sugerau o tentativă de strangulare, iar deasupra ochiului drept o vânătaie, ca în urma unei lovituri de pumn.
Auzind de moartea vărului său, împărăteasa Elisabeta a Austriei a declarat cu tristeţe: „Regele nu era nebun; era doar un excentric care trăia într-o lume a visurilor. Ar fi putut să fie tratat cu mai multă blândeţe şi astfel s-ar fi evitat un sfârşit atât de tragic”.
Surse foto: Instagram, Wikipedia
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
