Simona Ionescu / Redactor Șef
Câte se pot spune despre Carmen Stănescu! O actriță frumoasă, talentată, când sensibilă, când vulcanică. Este considerată cea mai bună actriță care a interpretat rolul Zoei Trahanache, din „O scrisoare pierdută” a lui I. L. Caragiale. Are o poveste de dragoste demnă de un film.
Carmen Stănescu a murit într-o zi urâtă de joi, 12 aprilie 2018. Avea 92 de ani și nu se mai putea deplasa. Soțul ei, actorul Damian Crâșmaru, o îngrija ca pe un bebeluș. A rezistat fără marea lui iubire doar un an.”Fără ea nu mai văd nici un rost”, a spus actorul care ridica sala în picioare.
Actrița era încântătoare și la 92 de ani, cu un zâmbet cuceritor. Însă, o boală urâtă (gonartroză), i-a măcinat genunchii și nu o mai lăsa să meargă.
Avea 20 de ani când a debutat (1945) cu rolul Ecaterina Ivanovna, în “Frații Karamazov”, rol foarte greu. A fost remarcată imediat. De-a lungul carierei, a avut ocazia să joace cu toți maeştrii teatrului românesc.
La 30 de ani, era celebră și iubită de public. Atunci l-a cunoscut pe actorul Damian Crâşmaru, în 1955.
El era la începutul carierei, avea 24 de ani. I s-a propus să intre în spectacolul cu piesa ”Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, în rolul Don Manuel, înlocuind un actor care se îmbolnăvise.
Pe scenă, erau în rolul unor îndrăgostiți. Actrița glumea peste ani că totul ar fi pornit de la o chiflă cu șuncă.
„Damian Crâşmaru avea 24 de ani şi abia terminase studiile, ca şef de promoţie. În spectacol, avea să joace rolul celui care se îndrăgostea de personajul interpretat de mine.
Într-o pauză, la repetiţie, el avea o chiflă cu şuncă, iar eu, cum sunt gurmandă, probabil că aşa căscam nişte ochi la şunca lui, încât mi-a oferit-o. El e cu şase ani mai mic şi mă văzuse jucând şi mă aprecia, dar de îndrăgostit cred că s-a îndrăgostit văzând că mâncam cu atâta poftă”, a povestit actriţa.
În 1957 se căsătoreau civil la București, iar în 1961 se cununau religios la Sinaia, iar în 2007 și-au sărbătorit nunta de aur. Nu au avut copii.
Actriţa a fost campioană la atletism, la ”suta de metri”, iar 5 ani a fost în echipa națională de tir. Avea titlul de maestră emerită, prin 1950-1952.
”Am avut o copilărie frumoasă ca-n poveşti. Cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf. Păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata când plecau la bal. Îmi amintesc că la 6 ani m-au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional . O splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului.
Cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le-am văzut mai apoi m-a motivat în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi-am dorit să fiu şi eu acolo sus pe scenă.
Părinţii mei, de fapt tata, voia să devin avocată, aidoma lui, sau farmacistă. Dar eu simţisem chemarea deja, nu cred că aş fi avut talent pentru altceva decât teatru.
Odată am plâns la sfârşitul vacanţei de iarnă şi am spus că eu nu mai vreau la şcoală, vreau la teatru. Iar tata m-a înţeles şi cu înţelepciunea sa caracteristică. Mi-a spus: „Da’ tată, dar e ruşine să te duci la teatru dacă tu nu termini şcoala. Aşa că hai să terminăm şcoala cu bine şi pe urmă te duci la teatru!“, povestea actrița.
La rândul său, actorul Damian Crâșmaru a absolvit Teatrul ca șef de promoție. Spunea că a avut norocul să joace alături de cei mai mari actori ai țării, de care nu mai vorbește nimeni.
”Am peste 66 de ani de teatru. Am urcat în scenă de 19.900 de ori. Au fost săptămâni în care am jucat de 14 ori. Au fost dăţi când am căzut în scenă sau când m-au dus la balamuc”, a povestit marele actor.
“Eu am început să joc teatru în 1953. Am îngropat câteva generaţii de mari actori zdrobitori, uriaşi, despre care abia se mai vorbeşte. Despre domnul George Calboreanu nu pomeneşte nimeni, n-am văzut o recenzie, un cuvânt, o amintire, o poză, nimic.
Suntem uitaţi, ăsta-i adevărul. Eu sunt ultimul care a mai rămas care se închină la minunata scenă ca la un mucenic. Am jucat şi tineri frumoşi, nu bătrâni libidinoşi ca acum.
În Anglia, când se joacă teatru, biletele se cumpără înainte cu câteva luni şi se pun la oglindă. Atunci când se bărbieresc sau se spală, numără zilele care au mai rămas până la reprezentație”, spunea cu regret Damian Crâşmaru.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
