Poetul Alexandru Vlahuță despre moartea celui mai mare poet al românilor. „Amintiri despre Eminescu” și-a intitulat Vlahuță articolul scris în 1889, la scurt timp după înmormântarea marelui poet și gazetar. Textul lui Vlahuță generează imagini și parcă îl vedem pe Mihai Eminescu personaj într-un film contemporan. Nu lipsesc informațiile dure și amare despre ultimii ani ai vieții poetului și despre cumplita-i moarte. (Simona Ionescu)
Alexandru Vlahuță
Amintiri despre Eminescu – 1889
Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci la Podul Mogoșoaiei deasupra unei tapițerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad pătată de cerneală, cărți multe, ticsite, pe 9 polițe mari ca de vreo patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într un colț, în alt colț un cufăr vechi, pe pereți nicio cadră (n.r. tablou).
Poetul era singur, într un surduc lung peste cămașa de noapte. Prietenul cu care venisem îl cunoștea din copilărie, își ziceau „tu”. Am stat aproape o oră în care eu n-am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra telepatiei.
Sfiicios mă uitam la Eminescu. Eram așa de de fericit că-l văd. Mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la față, cu ochii duși osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și, în toate ale lui, o expresie de nepusă bunătate și melancolie.
Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce-misterioasă care dădea cuvintelor o vibrare particulară ca și cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă.
Eminescu la Timpul ducea singur greutățile gazetei
Din ziua aceea am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la același birt și multe seri le petreceam împreună, vorbind rău de lume și fumându-ne dejunul și prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul.
Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu codeiul în mână! Și a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, cu un teanc mare de foi scrise, intra în tipografie unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi și numai seara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea și el aminte că e trudit și n-a mâncat nimic în ziua aceea.
Îmi pun mâinile la ochi și trec repede peste acest șir de ani în care Eminescu și a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din viața și inteligența lui pentru… o mizerabilă bucățică de pâine.
Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la Timpul plecau toți pe la băiță. Eminescu stătea neclintit în București, mistuindu-se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora. Soldat credincioș și nefericit.
Gazetele arătau că Eminescu a înnebunit
Într-o zi m-am dus la tipografie să-l iau ca să mâncăm împreună. L am găsit făcând corecturi. Era abătut și foarte obosit la față.
-Uf, nu mai pot, nu mai pot… Aș vrea să mă duc undeva la țară, să mă odihnesc vreo două săptămâni…
-De ce nu te duci?
-Dar unde să mă duc, cu ce să mă duc, pe cine să las în locul meu?
Asta era pe la sfârșitul lui mai. După o săptămână, gazetele arătau că Eminescu a înnebunit.
Timpul rămânea cu cele mai frumoase articole ce s-au scris vreodată în presa noastră. Un gol imens se făcea în literatura română. Micii Zoili își frecau mâinile de bucurie.
Prietenii l-au trimis pe Eminescu la Viena
De aici încolo, viața lui Eminescu, adânc zdruncinată de un lung exces de muncă, de suferință, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l-au trimis la Viena. Acolo a fost căutat, îngrijit, aproape restabilit.
După doi ani l-am văzut în Iași. Era de o tristețe și de o melancolie sfâșietoare; blând ca și înainte, dar silnic la vorbă, veșnic dus pe gânduri și timid ca un copil și lipsit de orice voință. Avea deplină aducere aminte a oamenilor a lucrurilor și a tuturor întâmplărilor din urmă.
Mă întreba cu interes de cunoscuții lui din București și arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi iar, ca și cum și ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gânduri și nu mai spunea nimic câte o jumătate de ceas. Numai își ridica ochii din când în când și, împreunându-și mâinile, ofta de te-necaca plânsul: „Of, Doamne, Doamne…” și iar punea ochii în pământ și tăcea.
Avea convingerea că va muri de foame
Avea convingerea puternică că e pierdut, că pentru el nu mai e de trăit și că într-o zi are să moară de foame. Ideea că nu are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. De multe ori mi-a spus blând, încet, cu acel glas profund ce părea că vine dintr o altă lume: „Tare aș vrea să adorm odată și să nu mă mai deștept.
Într-o țară cu atâtea nulități triumfătoare, un poet atât de mare nu putea să moară decât într-un spital de nebuni
Eminescu este înmormântat în Cimitirul Bellu din București
A dormit în sfârșit această jertfă glorioasă a unei societăți frivole și nepăsătoare. Într-o țară cu atâtea nulități triumfătoare, un poet atât de mare și de cinstit nu putea să moară decât într-un spital de nebuni. Câte reflecții triste nu ne cuprind în fața acestui dureros sfârșit! Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Informațiile publicate de retetesivedete.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.
