Dinu Săraru spune cum l-a obligat Adrian Păunescu să publice romanul „Niște țărani” în revista Flacăra

La lansarea volumului, apărut la Editura Rao în 2019, Dinu Săraru mărturisea că ideea de a face această carte de memorii îi aparține lui Vartan Arachelian, jurnalistul care s-a ținut de capul lui 15 ani ca să scoată la iveală cele mai interesante momente traversate în anii dictaturii, dar și după. De aceea ea apare sub semnătura lui Dinu Săraru și Vartan Arachilian, fiind concepută sub formă de interviu. Poate și pentru că maestrul nu mai vede și toate textele sale din ultimii 3-4 ani sunt dictate.

În cartea „Jurnalul unui personaj controversat” se găsesc întâmplări cu mai toți marii oameni de cultură ai României, de la academicieni, scriitori și actori, la zbirii cenzurii comuniste. Reproducem un fragment interesant, în care Dinu Săraru povestește cum a ajuns să scrie romanul „Niște țărani”, dar și cum a intervenit Securitatea în viața lui.

Adrian Păunescu a dat numele celebrului roman în „Flacăra”

Dinu Săraru : Şi atunci am scris eu tableta asta Năiţă Lucean, pe care am citit-o la Cenaclul Flacăra, şi Păunescu zice: „Dinule, de ce nu scrii tu un roman cu ţăranii ăştia pe care îi povesteşti tu? Ce faci tu? Stai la toate mesele, cu Barbu, cu D.R., cu ăştia şi le povesteşti şi ăştia fac nuvele şi romane din poveştile tale!“

Şi adevărul e că şi unul, şi altul, şi alţii… din multe dintre poveştile mele, de la mese lungi de tot şi de la petrecerile până noaptea cu Barbu, care a şi recunoscut în Jurnal asta, scriau, modificau, dar porneau uneori chiar de la izvoarele astea, de la poveştile mele… „Şi de ce să scrie alţii, şi să nu scrii tu?“ Şi am spus – eram la el, la Flacăra – şi am zis: „Dacă îmi dai spaţiu, uite, domnule, mă apuc acum şi scriu romanul Năiţă Lucean“. Era într-o vineri. „Dacă-mi dai până luni şapte pagini, eu public în foileton romanul, nu şapte, ci opt pagini!“ – a zis el. „Dar după aia îmi dai 16 pagini! 16, să am un număr înainte. Luni te aştept!“

După aia m-am dus acasă şi m-am tot învârtit, m-am tot sucit, apoi m-am dus la Televiziune. Eram redactor-şef şi m-am tot învârtit şi acolo, în birou la Televiziune, şi am început să scriu capitolul „Ploaia“ din romanul Nişte ţărani. Am scris, dar am mai scris şi noaptea acasă. Mă sculam la trei dimineaţa ca să am timp şi linişte, fiindcă trebuia apoi să plec la serviciu. Aveam un apartament care da cu ferestrele spre mare – în Piaţa Iancului –, şi de la ferestrele mele până la Constanţa nu se mai opunea nimic, fiindcă nu se construise încă în Bucureşti, vedeam până în Rusia! Am scris alea opt pagini. M-am dus la Păunescu luni seara şi i-am spus: „Mă băiete, ia citeşte!“ Şi a zis: „Extraordinar! Gata, le publicăm!“ A strigat la cineva, nu ştiu cine era secretar de redacţie atunci şi a zis: „Gata, bagă foileton, roman de Dinu Săraru! Cum îi zicem?“ „Îi zice… – eu am zis – Valea cu pietrele!“ „De ce Valea cu pietrele?“ „Domnule, e o vale cu pietre, am mai descris-o eu odată, unde urlă lupii…“ „Nu, domnule, nu e bine Valea cu pietre!“… „Dar de ce nu e bine?“ „Nu e bine! Hai să-i zicem „Nişte ţărani“.

Vartan Arachelian.: Era şocant acest peiorativ.

D.S.: Absolut! Acest peiorativ, da! „Îi zicem, domnule, Nişte ţărani? Eşti de acord?“ „De acord“. „Dă-i, domnule, drumul!“ Şi joi a apărut Flacăra, cu ştraiful, cu un subsol întreg în care apărea romanul, capitolul I, „Ploaia“, şi jos cu „Va urma“. M-am dus, am luat Flacăra fericit, dar pentru acest „va urma“ eu nu mai aveam niciun rând scris şi Păunescu mi-a spus: „Dragă, uite care-i chestiunea! Ai scris?“ „N-am scris! Întâi vroiam să văd că apare“. „Domnule, acum te duci acasă şi dacă nu-mi aduci luni 16 pagini…“ „Păi, domnule, nu…“ „Nu mă interesează! Eu scriu luni că n-ai mai putut să continui romanul şi am terminat…“

V.A.: Şi te fac de ruşine!

A publicat în revistă până a intervenit Partidul și Securitatea

D.S.: „Domnule!“ „Domnule, nu discut“. Cum era el apucat, aşa… „Nu discut! Şi dacă nu, voi scrie: «Dinu Săraru ne-a minţit, nu are romanul…»“

Domnule, ştiind că nebunul e nebun, am scris, domnule, 16 pagini şi am venit cu ele şi pe urmă el mă punea: „Îmi dai 16 pagini până joi!“, şi tot aşa. Vreau să vă spun că până când n-a venit de la Comitetul Central indicaţia ca Flacăra să-şi schimbe preocupările şi să nu mai fie săptămânal social-cultural şi literar, ci numai social-politic, nu m-am oprit din scris – săptămânal, 16 pagini…

V.A.: Romanul?

D.S.: Romanul… pentru că aici s-a bătut, spre roman. Era un tovarăş la sectorul de partid – Ignat –, care citise foiletonul, cred că citise până s-a plictisit despre Securitatea pe care o denunţam eu acolo, în Nişte ţărani. Ei, şi până în ziua când s-a oprit serialul, când n-a mai apărut nici Flacăra social-culturală, ci numai social-politică, scrisesem destul încât să nu am cale de întors! Şi m-am trezit cu romanul mai mult de un sfert tipărit, dar şi restul nescris…

Am avut şi eu o eliberare extraordinară, că nu mai trebuia să scriu în fiecare săptămână, dar şi obsedat de ideea că, domnule, mă fac de râs, că nu l-am terminat… şi am plecat la Slătioara.

„Mă răzbunam pe toate acele pagini de literatură cu ţărani fericiţi că a venit colectivizarea”

D.S. : Am venit la Slătioara şi m-a apucat aşa, o ruşine şi o frică, şi o patimă… Și pe măsură ce scriam, mă răzbunam şi pe toate acele pagini de literatură cu ţărani fericiţi că a venit colectivizarea, care mă aduseseră la exasperare. Un  prieten luase şi Premiul de Stat pentru romanul intitulat Pâinea albă…

V.A.: Dumitru Mircea, parcă?

D.S.: Da! Şi totul era aşa… şi Titus Popovici, şi toţi ăştia, scriau piese de teatru, pagini…

V.A.: Galan, cu Bărăganul…

D.S.: Domnule, era o nebunie! Şi eu ştiam ce dezastru, ce nenorocire, că veneam acasă mereu, la Slătioara…

V.A.: Da, dar atunci a fost şi o răsucire în felul dumneavoastră de a fi, de la geniul oral pe care l-aţi avut dintotdeauna, la truda de a trebui să vă aşezaţi pe scaun şi să vă apucaţi de scris. Şi îmi amintesc de un profesor pe care l-am avut la „Literatura veche“ – Alexandru Piru, Dumnezeu să-l ierte!, care ne spunea: „Domnule, ca să fii romancier trebuie să ai fesele tari“. Cred că a fost ceva incredibil de chinuitor pentru dumneavoastră să vă refugiaţi în singurătatea romancierului şi să scrieţi.

Dinu Săraru: Ei, în orice caz, să scrii douăsprezece romane la rând, pentru mine a fost ceva crâncen!