Povestea incredibilă a actriței Elvira Popescu, fata din Colentina care a devenit legendă la Paris. I s-a dedicat și un parfum

Într-un colț al Bucureștiului din ultimii ani ai secolului al XIX-lea se năștea o fetiță care avea să devină, la Paris, una dintre cele mai mari vedete ale teatrului francez. Elvira Popescu era fiica unor comercianți din Colentina și, de mică, a dovedit talent actoricesc.

Fata unui comerciant din Colentina face carieră în teatru din adolescență

Talentul scenic a apărut devreme în cazul ei. La 11 ani, părinții au observat că Elvira putea imita personaje și situații, iar unchiul ei, actorul Ion Nicolescu, a inițiat-o în tainele teatrului. La numai 16 ani a ajuns pe scena Teatrului Național din București. A urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, unde i-a avut printre profesori pe Aristizza Romanescu, Lucia Sturdza-Bulandra și Constantin Nottara.

Avea să devină, în scurt timp, nu doar actriță aplaudat la scenă deschisă, ci și o importantă conducătoare de teatru. În 1919 a fost numită director artistic al Teatrului Excelsior, teatru la nașterea căruia a constribuit direct, și pe carec l-a condus alături de Ion Iancovescu, iar în 1921 a înființat, împreună cu Ion Manolescu, Teatrul Mic din București. Iar rolul care îi va schimba definitiv destinul era deja acolo. Se numea Tofana.

„Patima roșie”, spectacolul care a dus-o pe Elvira Popescu la Paris

Elvira Popescu devenise cunoscută în România prin rolul Tofanei din „Patima roșie”, piesa lui Mihail Sorbul, o dramă scrisă în 1916.

În 1923, când spectacolul a fost prezentată la Paris în turneul Teatrului Mic, Elvira Popescu avea 29 de ani. Nu era o debutantă care ajungea întâmplător la Paris, ci era o vedetă consacrată, cu o carieră importantă în România: fusese, cum am arătat, actriță la Teatrul Național, director artistic al Teatrului Excelsior și, din 1921, contribuise la înființarea Teatrului Mic.

Turneul cu „Patima roșie” a fost, practic, momentul în care o actriță română deja consacrată a intrat în atenția Parisului. Pentru ea, nu a fost o simplă călătorie de turneu, avea să fie începutul unei alte vieți.

Surse din presa culturală românească și cercetări literare confirmă turneul și succesul spectacolului la Paris, cu Elvira Popescu în rolul principal. În același an, actrița a decis să nu mai revină în România, și-a stabilit reședința în Franța și a intrat definitiv în lumea teatrului parizian. A ajuns la Théâtre de la Michodière și și-a transformat numele în forma sub care avea să devină celebră: Elvire Popesco. Accentul ei românesc, care ar fi putut fi un handicap, a devenit parte din farmecul ei. Publicul francez o adora, nu a încercat să o transforme complet într-o franțuzoaică ci a făcut din diferență un spectacol.

Parisul o transformă pe Elvira în legendă

Succesul a venit repede. Elvira Popescu a devenit una dintre figurile centrale ale teatrului de bulevard și a lucrat cu dramaturgul Louis Verneuil, care i-a oferit roluri construite în jurul personalității sale scenice. Una dintre marile reușite a fost „Ma cousine de Varsovie”, spectacol care a ajuns la peste 1.000 de reprezentații. 

Era pe val. Presa și publicul i-au găsit mai multe nume: „Reine du boulevard”, „Monstre sacré”. Memorabil însă a rămas acesta: „Notre-Dame du théâtre”. De altfel, Asociația prietenilor cimitirului „Père-Lachaise”, unde este înmormântată, păstrează chiar această formulă în prezentarea dedicată actriței: „Notre-Dame du théâtre”, alături de titlul de „Reine du boulevard”, dovadă că Elvira Popescu devenise, într-un sens foarte parizian, mai mult decât o actriță, devenise un personaj.

În anii 1930, Elvira Popescu intrase deja în rândul marilor vedete ale Parisului. Numele a devenit fransuzitul „Elvira Popesco”. Succesul spectacolelor de boulevard, în special „Ma cousine de Varsovie”, îi consolidase statutul de actriță de prim rang, iar publicul francez îi transformase accentul românesc și temperamentul exploziv într-o adevărată marcă personală.

Actrița era ca o tornadă, nu s-a mulțumit cu scena, a cucerit și cinematografia, apărând în multe filme, lucrând cu unii dintre cei mai mari regizori francezi. Totuși, scena a rămas adevărata ei casă. Filmul îi amplifica celebritatea, dar teatrul era locul în care își construise legenda.

O româncă devenită „muză” la Paris

Există aici o nuanță care merită păstrată. Elvira Popescu nu a fost doar vedeta unor spectacole. A devenit și muza lui Louis Verneuil, celebrul dramaturg parizian cu care a avut o relație personală și profesională tumultuoasă. Radio România Cultural consemnează că, la scurt timp după sosirea ei în Franța, Elvira Popescu a devenit muza lui Verneuil. Așadar, cu mult înainte ca numele „Muse” să apară pe un flacon al celebrei case de parfumuri Coty, Elvira avea deja, în viața artistică pariziană, statutul unei muze. Este o coincidență. Și tocmai de aceea este mai interesantă.

1946: Parisul își inventează „Muse”

La 23 de ani după sosirea Elvirei Popescu, Parisul de după război avea să vadă nașterea unei alte „Muse”. În 1946, Coty lansa parfumul „Muse”, o creație atribuită parfumierului Vincent Roubert.

O reclamă contemporană publicată în revista La Femme Nouvelle, nr. 2 din 1946, prezenta parfumul drept rezultatul a „opt ani de cercetări” și îl descria drept „noua mare creație” a casei Coty. Textul publicitar original este mult mai poetic decât o simplă listă de ingrediente.

„MUSE”, noul mare parfum de COTY prelungește legenda într-o dâră de încântare”, menționa acesta.

Cum mirosea „a zecea muză”

Dacă Elvira Popescu era muza scenei care cucerea prin prezență, voce și temperament, parfumul „Muse” de la Coty încerca să cucerească la fel, printr-o compoziție opulentă. Parfumul începea cu miere, aldehide, piersică și bergamotă, notele de vârf fiind continuate de alte ingrediente luxuriante – tuberoza, iasomia, gardenia, trandafirul, ylang-ylang și lăcrămioara. Notele de bază au fost de asemenea atent alese: ambră, lemn de santal, vanilie, mosc, piele și benzoe. De aici vine și imaginea atât de potrivită pentru poveste: piersică și miere la început, apoi flori albe, iar la final lemn, ambră, vanilie și piele. Era un parfum construit pentru abundență. Nu minimalist, nu discret, nu modern în sensul actual. Un parfum al unei epoci în care luxul trebuia să aibă volum.

Elvira Popescu a devenit directoare de teatru și la Paris

Al Doilea Război Mondial a întrerupt ritmul spectaculos al carierei sale cinematografice, însă după război Elvira Popescu a revenit pe scenă și a continuat să joace cu aceeași forță. În 1949 a apărut în „Nina”, de Henri Bernstein, iar în 1954 a jucat în „La Machine infernale”, piesa lui Jean Cocteau. Era deja o actriță matură, cu o reputație construită de-a lungul a trei decenii, dar cariera ei era departe de final.

În 1956, Elvira Popescu a devenit directoarea Théâtre de Paris, împreună cu Hubert de Mallet, funcție pe care a ocupat-o până în 1965. Nu mai era doar vedeta care urca pe scenă, ci și femeia care participa la conducerea unei importante instituții teatrale pariziene. În 1957, André Roussin i-a scris „La Mamma”, un rol care avea să devină inseparabil de numele ei. Popescu avea atunci 63 de ani și demonstra că statutul său nu depindea de tinerețe, ci de o prezență scenică pe care publicul o recunoștea instantaneu.

Un detaliu interesant: la Théâtre de Paris, Elvira Popescu a creat și o a doua sală, numită inițial Théâtre Moderne, devenită ulterior Petit Théâtre de Paris (astăzi Salle Réjane). 

Cariera cinematografică i-a adus colaborări cu cei mai mari regizori

În perioada în care a devenit directoarea primului teatru din capitala Franței, s-a întors și la cinema. A apărut în „Austerlitz”, filmul lui Abel Gance din 1959, iar un an mai târziu în „Plein Soleil”, celebrul film al lui René Clément cu Alain Delon. Cinemaul devenise însă secundar în raport cu teatrul, iar românca își consolida mai degrabă statutul de instituție a scenei franceze.

În anii 1960, numele ei era deja sinonim cu teatrul de boulevard. După perioada petrecută la Théâtre de Paris, s-a implicat în renașterea Théâtre Marigny, devenind directarea instituției, consolidându-și poziția de actriță care devenise și o importantă personalitate a vieții teatrale pariziene. Un interviu rar din timpul vieții, realizat în 1967, îl puteți urmări aici.

În anii 1970 continua să joace, iar în 1971 apărea în „La Voyante”, de André Roussin. A revenit apoi la „La Mamma”, rolul care îi fusese scris special cu ani înainte. Unele surse plasează ultima sa mare perioadă scenică în jurul anului 1978 – 1979. Avea atunci aproximativ 84 de ani. După mai bine de jumătate de secol de la sosirea la Paris, actrița continua să fie asociată cu scena franceză.

În anii 1980, chiar dacă și-a redus activitatea teatrală, Elvira Popescu devenise deja o legendă vie. Casa sa din Avenue Foch era un loc de întâlnire pentru personalități ale culturii, aristocrației, finanțelor și politicii franceze. Nu mai avea nevoie să demonstreze nimic. În 1987 a primit Premiul Molière pentru întreaga carieră, o recunoaștere târzie a unei vieți petrecute în slujba teatrului.

Elvira Popescu a murit la Paris, la 11 decembrie 1993, la 99 de ani.

A fost „Muse” parfumul dedicat de Coty Elvirei Popescu?

Ceea ce putem spune cu certitudine este că în 1923, o româncă din București ajungea la Paris și devenea, pentru publicul francez, o adevărată muză a teatrului. În 1946, aceeași capitală europeană lansa un parfum numit „Muse”. Două povești unite de același oraș și de aceeași idee: femeia transformată în legendă.

Din păcate, „Muse” nu a supraviețuit ca marile parfumuri Coty pe care le mai întâlnim astăzi. Este considerat un parfum discontinuat, retras în forma sa originală la începutul anilor 1960, potrivit bazelor de date de parfumerie vintage. A existat o relansare în 1986 sub numele „Les Muses”, însă aceasta este tratată ca o reinterpretare a originalului, nu ca o simplă continuare a formulei din 1946. Astăzi, ceea ce a mai rămas din parfumul lansat în epoca în care Elvira Popescu era muza absolută a scenei pariziene sunt în principal flacoane vintage, mostre și reclame vechi.

Există un detaliu aproape cinematografic. Într-un articol publicat de The New Yorker în 1951 despre promovarea parfumului Coty, „Muse” este prezentat ca „parfumul postbelic” al casei. Cu ocazia unei spectaculoase lansări americane, parfumul a fost personificat printr-un model prezentat drept „Osme, the Tenth Muse” – „Osme, a zecea muză”. Evenimentul a avut loc la Waldorf și a transformat lansarea parfumului într-un adevărat spectacol. 

Coty, imperiul care a schimbat parfumeria mondială

În anii de glorie ai parfumeriei franceze, Coty devenise una dintre cele mai puternice case de parfumuri din lume. În 1946, când Coty lansa „Muse”, numele casei era sinonim cu parfumeria de prestigiu.

Fondată de François Coty, compania a schimbat regulile industriei, combinând creația olfactivă cu flacoane spectaculoase și o strategie comercială modernă. Printre marile sale creații istorice se numără „La Rose Jacqueminot”, „L’Origan”, „Ambre Antique”, „Chypre”, „Emeraude” și „L’Aimant”. Astăzi, Coty operează și licențe pentru unele dintre cele mai cunoscute branduri internaționale, precum Gucci, Calvin Klein, Hugo Boss, Burberry, Chloé, Marc Jacobs, Davidoff și Tiffany & Co.

Foto: Instagram

Citește și: Bărbatul care i-a vindecat inima scriitoarei Agatha Christie. Povestea de dragoste în care aproape nimeni nu a crezut

Georgeta Petrovici

Face parte din echipa Rețete și vedete încă de la lansarea publicației, în 2020, aducând cu ea o experiență de peste 20 de ani în presa scrisă, la Evenimentul Zilei, dar și în agenții de presă internaționale (Agence France Presse și Associated Press) și radio (Radio 21). De asemenea, activează cu succes și în domeniul relațiilor publice, îmbrățișând proiecte de PR cultural și de business. Este, de mulți ani, PR-ul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara și co-fondator la o publicație unică în peisajul media național, dedicată celor mici și părinților lor, Știri pentru copii.