Când l-a cunoscut pe Camus, care era deja cunoscut ca scriitor, ea începuse să cucerească scenele, arătând un talent egal cu frumusețea ei copleșitoare și în curând avea să devină solicitată și pentru cinema (de Bresson, de Cocteau, de Carné). Amândoi erau dezrădăcinați, el din Algeria și ea din Spania franquista, fiica unui ministru spaniol care părăsise țara la apariția dictaturii.
La Paris, în acei ani, oamenii trăiau pe marginea prăpastiei. Orașul a fost ocupat de naziști și era epuizat de război. Angoasa era combătută în sunetul „fiestas”. La una dintre acestea s-au întâlnit în martie ’44, când el avea 30 de ani, iar ea 21. În casa lui Michel și Zettei Leiris, a fost pusă în scenă Dorința luată de coadă a lui Picasso. S-au întâlnit din nou pe 6 iunie la o altă punere în scenă teatrală, în timp ce debarcarea Aliaților începea pe coasta Normandiei.
De data aceasta părăsiseră petrecerea împreună, ea stând pe ghidonul bicicletei lui spre studioul lui André Gide, care se afla atunci în Algeria și unde Francine Faure, soția lui Camus, era și ea blocată de război. Scriiorul nu avea prea multe scrupule în a-și înșela soția. O făcea de obicei. Cucerea amante, apoi le părăsea fără nicio mustrare, arată Elle.com.
Maria, femeia pe care Camus nu a putut să o înșele
Numai cu Maria a fost altfel. A jurat că o iubește, nu a înșelat-o niciodată. Ea a fost singura care a știut să-i facă față și să-l facă gelos în timp ce și-a mai condimentat viața cu relații trecătoare. Dar nu aveau o dragoste comună și l-a părăsit curând. Camus a rămas dezolat. „Oriunde mă întorc, văd doar noaptea”, scria acesta.
La patru ani de la prima lor întâlnire, pe 6 iunie 1948, s-au întâlnit pe bulevardul Saint-Germain. Au mers la o întâlnire, dar cei care îi așteptau au fost nevoiți să se resemneze, căci în ziua aceea nu i-au văzut. „Am fost prea tineri și nu suntem prea bătrâni”, a recunoscut Camus și a reconectat relația. Nu a fost mai ușor, dar s-au simțit mai pregătiți să facă față dificultăților. „Sunt doar umbre ușoare. Trec. Și soarele iubirii noastre rămâne”, a scris el.
„Te iubesc iremediabil, așa cum iubești marea”, iată cuvintele ei.
Maria era adesea departe, în turneu. Francine i se alăturase lui Albert la Paris, încercând să se sinucidă după ce aflase despre aventură. Iar Albert a continuat să-și aglomereze viața cu femei. Dar scrisorile pasionale erau pentru Maria. El a numit-o „război și pace”. Ea a răspuns: „Mi-e fierbinte înăuntru, afară. Totul arde, suflet, trup, sus, dedesubt, inimă, carne”.
A fost o relație plină de salturi și speranțe, de dezamăgiri și certuri, de absențe și chinuri. Legați, dar liberi, erau ca niște animale care nu sunt îmblânzite. „Mă simt din ce în ce mai animală și nu complet domesticită”, scrie ea, iar el îi răspunde: „Vreau să fiu fericit într-un mod orb și animal”.
Nu vom ști niciodată dacă vreunul dintre ei ar fi decis vreodată să se despartă. Viața, mai exact moartea, au avut grijă să le rupă legătura.
Scrisorile de dragoste au ajuns la fiica lui Camus
Cu câteva zile înainte de moartea lui Camus, ea a scris că abia așteaptă să-l revadă: „Am crezut că trăiesc prost departe de tine, dar nu este adevărat. Departe de tine nu pot trăi deloc”. Cu ultima scrisoare, din 30 decembrie 1959, Albert programase o întâlnire la Paris pentru 4 ianuarie. I-a scris de la Lourmarin unde petrecuse sărbătorile cu familia. Dar nu a putut să apară. În drum spre Paris, lângă Villeblevin, mașina lui s-a prăbușit și călătoria lui Albert Camus s-a încheiat la 90 de km de oraș.
Din dragostea lor rămân amintirile Mariei și 865 de scrisori de dragoste scrise în 14 ani. Le păstrase pe toate ani, de zile. Când Albert Camus a murit, un prieten poet le-a recuperat din apartamentul lui pentru a i le oferi ei, astfel încât Francine să nu fie rănită găsindu-le. Abia 40 de ani mai târziu, la moartea lui Francine, Maria i-a dat scrisorile lui Catherine, fiica lui Albert, care ceruse să o cunoască, scrie Elle.com.
Sursa foto: Instagram
