S-au făcut cercetări ca să se afle dacă Eugen Ionescu, fondatorul Teatrului Absurdului, s-a născut la Slatina

Eugen Ionescu, născut pe 26 noiembrie 1909 la Slatina, este recunoscut ca o figură importantă a teatrului absurdului, deși obișnuia să afirme că s-a născut în 1912. Se presupune că această afirmație avea scopul de a stabili o conexiune simbolică între nașterea sa și moartea lui Ion Luca Caragiale, decedat în 1912. De-a lungul timpului, această confuzie a fost preluată de diverse surse, contribuind la o incertitudine frecventă cu privire la anul său de naștere.

Cu toate acestea, cercetările istorice au confirmat clar că Ionescu s-a născut în 1909 la Slatina. Documente oficiale, precum registrele de stare civilă și matricolele Regimentului 3 Olt, păstrate la Biblioteca Județeană „Ion Minulescu“ din Slatina, atestă fără îndoială acest fapt.

Legătura sa cu Slatina nu este doar una de naștere, ci și culturală, influențându-i viziunea asupra vieții. Tatăl său, Eugen Ionescu senior, avocat și subprefect al județului Olt, a fost o figură respectată în comunitate. Deși Eugen a plecat în Franța la vârsta de patru ani, copilăria sa a fost marcată de conflictele familiale, iar revenirea forțată în România a fost percepută ca un „exil al ființei sale.”

Adolescența nonconformistă și drumul spre Teatrul Absurd

Personalitatea lui Eugen Ionescu a fost marcată de nonconformism încă din adolescență. La București, unde a urmat Liceul Sfântul Sava, a avut dificultăți de adaptare, a fost exmatriculat și a trăit în sărăcie alături de sora sa, după plecarea din casa părintească. Aceste experiențe dificile au influențat temele recurente din scrierile sale, reflectând absurditatea existenței.

Debutul său teatral a avut loc în 1948, cu piesa „Cântăreața cheală”, urmată de alte capodopere precum „Lecția”, „Scaunele”, „Rinocerii” și „Regele moare”. Aceste lucrări au revoluționat scena teatrală prin explorarea absurdului și a condiției umane.

După război, Eugen și sora sa au revenit la Paris, dar întâlnirea cu tatăl lor, despre care credeau că a murit în război, a schimbat dramatic viața lor. Tatăl lor a obținut custodia copiilor și i-a forțat să se întoarcă la București, unde au început o nouă viață alături de el și de mama lor vitregă.

În volumul „Prezent trecut, trecut prezent” (1993), Eugen Ionescu rememorează ultima discuție avută cu tatăl său în 1937, reflectând asupra alegerilor politice ale acestuia, care oscilau între diverse ideologii. Relația lor, plină de conflicte, a culminat cu o despărțire finală, marcată de o replică memorabilă a lui Ionescu: „E mai bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să vă salut!“

„România era ceva străină pentru el”: Marie-France Ionesco despre identitatea tatălui său

Marie-France Ionesco, fiica dramaturgului, dezvăluie că tatăl ei nu s-a simțit niciodată român. Perioada petrecută în România a fost percepută ca o ruptură de mediul său natural, cel francez. Într-o discuție mai veche cu un ziarist de la „Weekend Adevărul“, ea explică:

„  E foarte simplu de înţeles poziţia lui. Într-adevăr, s-a născut într-un orăşel din România, însă, de la o vârstă destul de fragedă, cred că avea până în 2 ani, el a ajuns la Paris. Mama lui era franţuzoaică, iar până la 13 ani el a trăit în Franţa. Aceasta era ţara lui, vorbea această limbă de când se ştia. România era ceva străin pentru el. Mai mult, ştia despre tatăl său, care îşi abandonase familia la Paris, că murise în război. Practic, orice legătură dintre el şi România era ruptă .“

Această dualitate între identitatea sa românească și cea franceză a fost centrală pentru opera lui Ionescu, care, deși a părăsit România în 1942, a rămas o personalitate culturală importantă pentru ambele țări.