În primăvara anului 1916, într-o clinică din Sudul Statelor Unite, medicul Joseph Goldberger ținea în mână o capsulă improvizată din bucăți de piele, secreții, fecale și alte mostre obținute de la pacienți bolnavi de pelagră, „îmbibate” în aluat de făină de porumb.
Lângă Doctorul Joseph Goldberger, soția sa Mary era pregătită cu un pahar cu apă, nu pentru un ritual, ci pentru o demonstrație științifică extremă. Pelagra este o boală nutrițională cauzată de deficiența severă de vitamina B3 (niacină) sau de lipsa triptofanului, un aminoacid esențial.
Pelagra devastase Sudul american fiindcă făcea pielea să se înnegrească, tulburările mentale se se agraveze și mii de oameni mureau. La vremea aceea medicina oficială era ferm convinsă că boala era contagioasă și că trebuia izolată. Însă Goldberger a observat ceva ce nimeni altcineva nu luase în seamă: personalul medical care îngrijea pacienții nu se îmbolnăvea și nimeni nu știa care era explicația.
„Moartea Roșie” nu era o boală contagioasă
Dr. Goldberger fusese trimis să investigheze pelagra în 1914 de Serviciul de Sănătate Publică al SUA. După numeroase vizite în aziluri, închisori și orfelinate, a observat că pacienții mureau pe scară largă, în timp ce asistentele și gardienii, aflați în contact direct cu ei, rămâneau sănătoși. Aceasta contrazicea ideea de boală infecțioasă.
Doctorul Joseph Goldberger
Goldberger și colegii săi au descoperit un tipar: cei afectați aveau o dietă extrem de monotonă, bazată pe mălai, melasă și grăsimi de porc, alimente sărace în nutrienți esențiali. În schimb, personalul avea acces la lapte, carne și ouă.
A înghițit propria „capsulă” pentru știință
Pentru a pune capăt definitiv ideii că pelagra s-ar fi transmis de la om la om, Goldberger a recurs la un experiment radical, denumit mai târziu de istorici ca „filth parties” (petreceri cu mizerii).
Un pacient cu pelagră în 1925
El și soția sa Mary, împreună cu alți medici, au colectat mostre biologice de la pacienți cu pelagră: sânge, secreții nazale și faringiene, scabii de pe piele, urină și fecale. Au transformat aceste materiale în capsule sau bile de aluat și le-au ingerat sau injectat între ei în condiții controlate.
Goldberger însuși a participat la toate aceste demonstrații. După expunerea la cele mai neplăcute combinații posibile de materii provenite de la pacienți bolnavi, nici el, nici Mary, nici ceilalți participanți nu au dezvoltat pelagră, ceea ce a fost un argument puternic că boala nu se transmitea prin contact sau material biologic contaminat.
Dovezile au vorbit mai clar decât teoriile
Goldberger nu s-a oprit aici. A testat și teoria malnutriției pe 11 voluntari dintr-o închisoare din Mississippi, iar după ce le-a impus o dietă de cereale și fără proteine, șase dintre ei au dezvoltat simptomele pelagrei, demonstrând astfel că boala este cauzată de un deficit nutrițional.
Concluzia lui este că pelagra nu era o boală contagioasă, ci rezultatul lipsurilor nutritive din dietă, ceea ce avea să deschidă porțile către înțelegerea rolului vitaminelor, albina niacinei (vitamina B3), în prevenirea și tratarea bolii.
Adevărul refuzat de autorități
În vremea respectivă, comunitatea medicală și liderii politici din Sud au rezistat ideii că sărăcia și dieta precară sunt responsabile pentru mii de decese. Mulți au preferat să creadă în boli infecțioase decât să accepte cruda realitate socială.
Goldberger a murit în 1929 fără să-și vadă pe deplin teoria recunoscută, iar substanța pe care o numise factorul „P-P” nu a fost izolată până în 1937, când niacina a fost identificată ca prevenind pelagra.
Dr. Joseph Goldberger a fost un cercetător dispus să-și pună propria sănătate în joc ca să dovedească adevărul despre o boală devastatoare. A fost nominalizat de patru ori la Premiul Nobel pentru studiile sale despre pelagră, dar nu l-a obținut, încetând din viață chiar în anul ultimei sale nominalizări.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
