A murit Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor

Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor, una dintre marile personalități ale României, a murit, lăsând în urmă lacrimi și durere.

Președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, avea 84 de ani și fusese internat vineri la Spitalul Elias din Capitală. Profesorul universitar făcuse un stop cardiac. Încă de la început, medicii au fost sceptici în privința sănătății sale.

Cine a fost Nicolae Manolescu

Cronicar literar, istoric și profesor universitar, membru titular al Academiei Române, Nicolae Manolescu s-a născut pe data de 27 noiembrie 1939 la Râmnicu Vâlcea. Nicolae Manolescu a făcut parte dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său, Petru Apolzan, originar din Sibiel, a fost pentru o perioadă și inspector școlar, iar mama sa, Sabina, profesoară de limba franceză, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. În anul 1953 părinții au fost arestați din motive politice, iar Nicolae a fost înfiat de bunicul din partea mamei și a luat numele acestuia, Manolescu.

A fost unul dintre cei mai importanți critici literari ai României din ultimele decenii

După Revoluția din 1989 a făcut parte din lumea politică. În perioada 1992-1996 a fost ales ca senator în județul Sibiu pe listele partidului OCL-(PAC). A fost ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România, fiind considerat unul dintre cei mai importanți critici literari ai României din ultimele decenii.

Nicolae Manolescu a fost declarat în 2011 profesor emerit de Senatul Universității din București. În 2008 acesta a scos pe piață una dintre cărțile sale cele mai importante, „Istoria critică a literaturii române”. A fost decorat de Administrația prezidențială cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

„Dacă n-am fost capabil de ceva, n-am fost capabil de pizmă”

În anul 2012, când a împlinit 73 de ani, Nicolae Manolescu a făcut o declarație despre sine și viața sa. Cu siguranță și astăzi ar fi spus la fel:

„Cred în continuare în ce am crezut întotdeauna: în fericire, demnitate, cinste şi valoare. Iar dacă n-am fost capabil de ceva, n-am fost capabil de pizmă. N-am pizmuit niciodată pe nimeni. Nu i-am pizmuit nici măcar pe cei care m-au pizmuit. (Aş vrea să fac o precizare: nu pizma este caracteristica lumii noastre, ci ura. Unde te uiţi în jur nu vezi decât ură. Nu se poate trăi aşa. Nu putem să ne urâm unii pe alţii până la sfârşitul timpurilor. Ura ne urâţeşte, ne face neoameni. V-aţi gândit vreodată că animalele nu se urăsc nici când se sfâşie unele pe altele?)

Sunt multe motivele de mulţumire (în primul rând că am trăit atât!) şi încă şi mai multe motivele de mustrare. Tot ce vă pot spune, cu mâna pe inimă, este că, dacă ar fi s-o iau de la capăt (unde nu dă Dumnezeu!), aş avea aceleaşi motive de satisfacţie şi de insatisfacţie”.

„Gândurile mele merg spre cei care vin în urma mea”

Nimic nu e miraculos în viaţa noastră. Cel puţin aşa cred. Hazardul, da, e prezent de la un capăt la altul. Miracolele să le lăsăm în plata Domnului. Norocul joacă un rol în viaţa noastră, nu în opera noastră. Cine spunea, şi bine spunea, că arta e talent şi muncă? Ce să caute norocul?

N-am făcut nici o nebunie în viaţă şi, oricât aş regreta, acum e prea târziu. Tot ce-mi doresc este ca opera (ce vorbă mare!) să nu-mi fie la fel de lipsită de nebunie cum mi-a fost viaţa.

În lumina, chiar dacă tot mai stinsă, a celor 73 de ani (mi-e greu să cred că e vorba de mine!), gândurile mele merg spre cei care vin în urma mea: mă rog lui Dumnezeu să aibă parte de o viaţă mai bună decât a noastră. Şi să nu se urască.”