Atacați de balene ucigașe, pierduți în Pacific și salvați după 37 de zile! Povestea cutremurătoare a familiei care a sfidat moartea pe mare

Era o dimineață liniștită de iunie, în 1972, când Douglas Robertson, un tânăr de 18 ani, a auzit niște bubuituri cumplite prin coca de lemn a bărcii familiei, Lucette. În câteva secunde, și-a dat seama: erau atacați. Trei orci uriașe loveau cu putere nava de 13 metri, care se scufunda sub ochii lor.

În doar câteva momente, apa a început să năvălească în interior. Douglas, părinții săi, cei doi frați gemeni de 11 ani, și un autostopist britanic pe nume Robin Williams au reușit să sară într-o plută de cauciuc, apucând doar câteva lucruri la întâmplare.

Se aflau la peste 300 de kilometri de Insulele Galápagos, fără hărți, fără busolă și cu doar câteva zile de provizii. Nimeni nu știa că dispăruseră. Oceanul se întindea nemilos în jurul lor, iar speranța părea imposibilă.

De la o fermă din Anglia, la iadul de pe mare

Totul începuse ca o aventură. Tatăl familiei, Dougal Robertson, fost căpitan de navă, își dorea să-și „educe” copiii în universitatea vieții. Frustrat de rutina dintr-o fermă de lapte din Staffordshire, a decis, din senin, că familia trebuie să plece într-o călătorie în jurul lumii pe mare.

A vândut ferma, a cumpărat o goeletă veche, Lucette, și, împreună cu soția Linda și cei patru copii, a pornit spre necunoscut. O familie islandeză le-a dăruit o plută de salvare – cadou care, peste un an, le va salva viața.

După 18 luni pe ape, când deja traversaseră Atlanticul și ajunseseră în Pacific, visul s-a transformat în coșmar: orci furioase au atacat nava și au lăsat familia la mila oceanului.

Naufragiați printre rechini și furtuni

„Am auzit cum lemnul se rupe și tata a strigat: Abandonați nava! Eram convinși că vom muri acolo”, povestește Douglas. 

S-au urcat în plută, legați de o barcă mică, Ednamair, dar haosul era total. Mama lor, Linda, i-a îndemnat să se roage. Tatăl a refuzat: „Dacă există un Dumnezeu, știe că nu sunt sincer”. 

Primele zile au fost un coșmar. Proviziile s-au terminat rapid, iar pluta se dezumfla mereu. Când pompa s-a stricat, o umflau cu gura. Au început să prindă pești zburători, apoi dorado și chiar o broască țestoasă, al cărei sânge îl beau pentru a supraviețui.

„Setea era de nesuportat”, își amintește Douglas. „Uneori beam doar o înghițitură pe zi. Sarea ne ardea pielea, eram plini de răni și tremuram de frică la fiecare val”. 

După 13 zile, a venit ploaia. „Am băut direct din cer. A fost un miracol”, spune el. Dar curând, pluta s-a rupt și toți șase s-au mutat în barca mică, lungă de doar 2,7 metri.

O barcă minusculă și șase suflete

Timp de săptămâni, au plutit fără direcție, dormind pe rând și luptându-se cu valurile uriașe. „Barca era atât de mică încât puteam vedea peștii sub noi. Rechinii ne urmau, păsările se așezau pe catarg – parcă devenisem parte din ocean”, spune Douglas.

Mama era ancora familiei. „Tata era liderul, dar mama era cea care ne ținea în viață”, recunoaște el.

În ziua 22, o furtună de șase metri i-a aruncat în toate părțile. Epuizați, arătau ca niște schelete vii. După aproape șase săptămâni, abia mai respirau. Când au văzut Steaua Polară, Dougal a calculat că mai au 350 de mile până la uscat. Dar puterile îi părăseau.

Miracolul din ziua 38

Când totul părea pierdut, o lumină a apărut la orizont. O navă japoneză, Toka Maru II, le-a zărit semnalul luminos. „Am văzut cum își schimbă cursul și inimile ne-au sărit din piept”, povestește Douglas.

Zece minute mai târziu, traulerul era lângă ei, înconjurat de rechini. „Mama ne-a spus: Pune-ți cămașa, Douglas, să arăți prezentabil!”, râde acum bărbatul.

Au fost trași pe rând la bord, prea slăbiți ca să stea în picioare. „Fratele meu Neil s-a uitat înapoi la barca noastră și a spus: N-a fost chiar așa rău, nu-i așa?”, își amintește Douglas. „Aproape imediat ne-a fost dor de lupta zilnică”. 

De la eroi naufragiați, la viața de zi cu zi

După patru zile, au ajuns în Panama, înconjurați de jurnaliști. Telegrama căpitanului japonez a făcut înconjurul lumii: „Șase britanici naufragiați salvați”. 

La doar două luni după ce înfruntaseră moartea, gemenii erau din nou la școală, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Douglas s-a întors pe mare ca ofițer, în timp ce părinții au divorțat. Dougal a scris o carte despre experiență, iar Linda și copiii au încercat să-și refacă viețile.

„Cred că tata a purtat mereu vinovăția pentru ce ne-a făcut să trăim”, spune Douglas. „Dar eu îi sunt recunoscător. Ne-a arătat ce înseamnă curajul, disperarea și dragostea unei familii unite împotriva morții”. 

Lecția unei vieți trăite la limită

Astăzi, Douglas are 71 de ani, cinci copii și o viață liniștită în Londra. Fiica lui cea mare poartă numele Lucette, în amintirea navei care le-a schimbat destinul.

„O astfel de experiență te schimbă pentru totdeauna. Nu mai cunoști frica. Când aud pe cineva spunând nu se poate, întreb doar: De ce nu?”, spune el. 

Povestea familiei Robertson rămâne una dintre cele mai incredibile drame maritime ale secolului XX — o dovadă că, atunci când viața atârnă de un fir de ață, speranța poate fi cea mai puternică ancoră.

Vrei să critici sau să lauzi ceva? Atunci nu ezita să ne scrii în Comentarii! Exprimă opinia într-un limbaj civilizat!