Simona Ionescu / Redactor Șef
106 ani, 104 ani și 103 ani. Centenarele Lea Glaskie, Renee Bourne și Megan Woods împărtășesc sfaturi de viață cu adevărat extraordinare.
„Nu m-am așteptat niciodată să trăiesc atât de mult și nici acum nu consider că este ceva de la sine înțeles”, a mărturisit Lea Glaskie, care va împlini 106 ani în februarie. Născută în 1918, cu un an înainte de primul zbor comercial în Europa (de la Londra la Paris, care dura două ore și jumătate) și într-o epocă în care nu existau încălzirea centrală, geamurile duble, frigiderele și mașinile de spălat, iar majoritatea caselor aveau doar toalete exterioare, a văzut lucruri pe greu de explicat în cuvinte.
Deși nu a învățat niciodată să meargă pe bicicletă sau să înoate, a condus o mașină de la vârsta de 17 ani, ceea ce i-a oferit un nivel de independență mai mare decât cel de care se bucurau majoritatea femeilor. În prezent, Lea locuiește la azilul de bătrâni din Manchester și are o minte extrem de ageră.
Un lucru pe care îl atribuie faptului că a lucrat până la vârsta de 70 de ani, a condus o companie de croitorie și producție de mare succes și a continuat să își satisfacă pasiunea pentru călătoriile în străinătate. La sfârșitul anilor 70, a făcut ultima sa călătorie în California cu prietenii, ultima aventură de pe o listă lungă care a purtat-o prin America, Europa și Orientul Îndepărtat.
„Mama mea, care era o femeie foarte pașnică, spunea mereu: Munca grea nu a ucis niciodată pe nimeni, dar îngrijorarea o face. Mi-am amintit acest lucru și, deși obișnuiam să mă îngrijorez foarte mult, mai ales când cei doi fii ai mei erau mici, am rămas plină de speranță pe tot parcursul vieții mele și am muncit din greu întotdeauna. Asta te duce acolo unde trebuie să ajungi în cele din urmă. Cred că prea mulți tineri se așteaptă ca lucrurile să le cadă în brațe în zilele noastre”, susține centenara.
Este un sfat care i-a fost de folos. Speranța medie de viață a femeilor născute în 1918 era de doar 54 de ani, o statistică care nu se aplică în cazul lui Lea, în ciuda faptului că s-a născut într-o generație de femei care au avut puține oportunități, în afară de așteptările de la ele de a avea copii și de a conduce casa.
Nașterea ei a avut loc cu nouă luni înainte de sfârșitul Primului Război Mondial, George al V-lea se afla pe tron, David Lloyd George era prim-ministru, iar Marea Britanie era încă la un deceniu distanță de obținerea unor drepturi de vot complet egale pentru femei. „Când eram tânără, aveam aspirații serioase de a deveni avocat, dar tatăl meu a murit în 1933, când aveam doar 15 ani. Iar eu am fost nevoită să mă ocup de afacerea lui de croitorie din Salford, pentru a le întreține pe mama și pe fratele meu mai mic.
Departe de a resimți sfârșitul ambițiilor mele, mi-am dat seama că aveam totuși o carieră mai interesantă decât majoritatea femeilor din acea vreme, ceea ce m-a făcut să fiu mai mondenă și mai informată despre viață.
Eram un nume cunoscut la nivel local și, până în ziua de azi, nepoatele femeilor care obișnuiau să cumpere rochii de la magazinul meu îmi vorbesc despre asta. Conducerea unei afaceri mi-a menținut mintea ageră”, este sfatul femeii care va împlini curând 106 ani.
Renee Bourne, acum în vârstă de 103 ani, consideră că cei patru copii, opt nepoți, 19 strănepoți și trei stră-strănepoți sunt responsabili pentru fericirea ei durabilă. Dar și yoga, pe care a practicat-o până la vârsta de 95 de ani și cântatul melodiilor sale preferate de la ABBA. „În plus, citesc Daily Mail din scoarță în scoarță în fiecare zi pentru a-mi menține mintea ascuțită.
Îi sfătuiesc pe nepoții mei să facă ceea ce îi face fericiți, să fie amabili cu oamenii și să zâmbească cât de mult pot. Zâmbetul îți poate ridica moralul dacă ești abătut și te face să pari mai tânăr. Îmbătrânirea și ridurile nu erau în topul preocupărilor mele când eram de vârstă mijlocie, iar eu și prietenii mei făceam plajă cu regularitate. Dar toți eram atenți la felul în care arătam, cultura dietei era deja răspândită. Întotdeauna mi-am menținut o rutină de îngrijire a pielii. Mi s-a spus că am un ten minunat”, a mărturisit Renee Bourne.
Încă de la vârsta de 20 de ani, Renee a deschis un salon de coafură în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. „Întotdeauna mi-am dorit să fiu coafeză și, după ce am fost evacuată în Leeds, mi-am deschis propriul salon acolo, numit Maison Renee”, și-a amintit ea. Renee s-a născut în Hackney în aprilie 1920 și locuiește în prezent în East Finchley cu îngrijitoarea ei.
„În afară de a fi mamă și gospodină, femeile nu aveau prea multe așteptări în acele vremuri, așa că oamenii credeau că este destul de radical pentru mine să am propria mea afacere. Aceasta m-a învățat responsabilitatea, valoarea banilor și importanța de a fi acolo pentru a-i asculta pe ceilalți. Dar când răposatul meu soț Aitchie a ieșit din armată după război, am renunțat la salonul meu. Era foarte tradiționalist și voia ca eu să stau acasă cu copiii noștri mici.
Nu am avut niciodată resentimente, dar îmi doresc să fi avut afacerea mea mai mult timp. Împreună, el și cu mine am fondat Comitetul de ajutorare a copiilor handicapați, strângând bani cu ajutorul unui magazin de caritate și organizând o cină anuală”, s-a destăinuit centenara. Cea mai mare dintre cei trei copii, Renee a crescut într-o casă mare, cu trei etaje, cu tatăl ei pescar și mama care stătea acasă.
Nu s-a întâlnit niciodată cu altcineva în afară de Aitchie, pe care l-a cunoscut prin intermediul unui prieten comun, înainte de a se căsători în iulie 1942, când ea avea 22 de ani. El a murit în 1997, la vârsta de 77 de ani. „El a fost lumea mea. Am fost considerată bătrână pentru a mă căsători la acea vreme. Căsătoria noastră a fost un paradis, dar nu a existat niciun mare secret.
Trebuie să înveți să faci compromisuri, dar mai mult decât atât, trebuie să accepți compromisurile și să nu ai niciodată resentimente”, este unul dintre sfaturile lui Renee. Când avea 53 de ani ea și omul iubit au cumpărat un apartament în Mallorca. „Un lux rar, având în vedere că eram în 1973 și majoritatea oamenilor încă nu experimentaseră un pachet de vacanță, darămite să-și imagineze că ar putea deține o casă în străinătate. Era locul nostru fericit și dacă m-aș putea întoarce acolo cu Aitchie acum, ar fi un vis”, spune ea.
Reflectând asupra lumii moderne în care trăiește acum, Renee spune că ‘pare mai greu să fii fericit, deoarece suntem expuși la mult mai multe lucruri dincolo de viața noastră. Cea mai mare provocare pentru tinerele generații este să poți să te concentrezi asupra propriei tale fericiri.
Cel mai rău lucru din timpul vieții mele a fost prevalența războiului și a violenței. Cea mai bună invenție a fost telefonul mobil, care îmi permite să vorbesc cu familia mea oriunde s-ar afla în lume. Când m-am născut, a fost începutul telefonului rotativ, care a fost revoluționar, iar acum avem FaceTime. Am avut o viață extraordinară.
Nu aș schimba nimic și sper să fiu ținută minte ca o persoană bună și un confident loial. Dar dacă aș putea să mă întorc la 20 de ani și să-mi dau un sfat, acesta ar fi să ascult mai mult în loc să cred că le știu pe toate. Când suntem tineri, vrem să fim văzuți ca fiind mai în vârstă și maturi, iar apoi, când îmbătrânim, am face orice pentru a fi din nou tineri. Viața este amuzantă în felul acesta”, a spus femeia.
„Obișnuiam să cred că oamenii trăiesc doar până la 100 de ani în poveștile cu zâne”, spune centenara Megan Woods, care și-a sărbătorit cea de-a 104-a aniversare în noiembrie anul trecut la azilul Aylsham Manor din Norfolk, unde locuiește. „Oamenii din zilele noastre par să-și fi pierdut capacitatea de a fi mulțumiți.
Deși apreciez că în climatul actual banii sunt o grijă pentru mulți, trebuie să găsești bucurie în viața de zi cu zi. Când eram tânără, fiecare zi era o aventură. Nu-mi făceam griji cu privire la îmbătrânire. Simțul umorului m-a împiedicat să mă iau prea în serios, iar majoritatea celor din generația mea erau prea ocupați pentru a-și face griji”, s-a destăinuit femeia.
Fiică a unei mame casnice și a unui tată pastor baptist care conducea o agenție de turism între războaie, Megan a urmat cursurile unei școli de fete din Surrey și a fost suficient de norocoasă să își însoțească părinții în Europa, un lucru pe care puțini oameni l-au experimentat la acea vreme. „Îmi amintesc foarte bine că am mers în Franța când aveam aproximativ patru ani și am dormit pe un cufăr în tren, în fața celorlalți pasageri.
La sfârșitul Blitzului, în mai 1941, m-am alăturat Armatei feminine de uscat din Devon și am lucrat la o fermă de lactate, livrând lapte. Dar, deși știam să înot și să merg pe bicicletă, aveam doar un permis de conducere provizoriu și într-o zi am făcut accident cu duba cu lapte. Am fost găsită inconștientă și a trebuit să-i plătesc fermierului prețul laptelui. Când în cele din urmă am dat examenul de conducere, am picat pentru că era să dau peste un polițist”, s-a destăinuit Megan.
Megan l-a întâlnit pe primul ei soț, Ron, în 1941, la un bal din Sidmouth. Cu trei ani mai tânăr decât ea, acesta a fost trimis în Africa de Sud pentru a se antrena ca pilot RAF și a petrecut o mare parte din cel de-al Doilea Război Mondial în Orientul Îndepărtat. „Ne-am așteptat unul pe celălalt și ne-am căsătorit în 1946.
A fost lumina vieții mele și a murit în 1976, la doar 52 de ani. M-am căsătorit din nou, dar ne-am despărțit după doi ani, deoarece eram prea implicată cu cei patru copii ai mei, dintre care trei sunt încă în viață”, și-a spus femeia povestea de iubire.
Fiica ei cea mare, Jean, a fost cea care a convins-o pe Megan să se mute din Devon în Norfolk pentru a fi mai aproape de familia ei. „Viața m-a învățat că trebuie să fii fericit cu ceea ce ai. Când hainele au fost raționalizate în Marea Britanie, începând cu 1941, am devenit foarte inventivi. Odată, am făcut o cămașă dintr-un metru și jumătate de pânză de sac verde pe care am văzut-o într-un magazin de grădinărit.
A fi lacom și a dori prea mult provoacă stres. Poate că nu mă mai pot deplasa, dar încă îmi place să citesc poezii, să particip la concursuri și să stau de vorbă cu personalul azilului. Am vizitat recent chiar și un sanctuar pentru măgari, ceea ce a fost minunat, deoarece ador animalele. Bat la ușa morții de mult timp, dar nu mă tem de ea. Decizia mea de a adopta o dispoziție veselă pe tot parcursul vieții continuă să-mi fie de folos. Până când acea ușă se va deschide, voi continua să mă bucur de viață”, este lecția de viață a femeii.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
