Cum poate fi prins un mincinos. Există trei reguli simple

Adevărul este cea mai bună minciună, dar nu toți oamenii cred în această idee. Totodată, să nu uităm că vorbele populare, precum „minciuna are picioare scurte” sau „ți s-a înroșit sau lungit nasul ca la Pinocchio”, au la bază și ele un sâmbure de adevăr.

În primul rând ca definiție minciuna este o afirmație contrazisă de experiență, observație sau bun simț, care este oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin contorsionarea totală sau parțială a faptelor și a adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor.

Mai în glumă, mai în serios, iată ce spun psihologii

Regula numărul este: mai întâi ascultă. Și aceasta deoarece majoritatea oamenilor vor răspunde la întrebări. În timp ce cei care spun adevărul tind să vorbească și să dezvăluie mai mult, mincinoșii sunt adesea ezitanţi sau incapabili să facă acest lucru pentru că nu se pot baza pe amintiri reale, nu au imaginația de a fabrica o poveste detaliată, plauzibilă sau se tem că se vor da de gol.

Dacă vrei să vezi un mincinos, fii un bun ascultător. Pune multe întrebări. Lasă-l să vorbească. Dar, dacă vrei cu adevărat să vezi un mincinos, trebuie să pui întrebări neprevăzute. Un mincinos, mai ales unul exersat, va avea un scenariu pregătit. Pentru asta, ar trebui să-l întrebi amănunte și detalii, uneori insesizabile, despre aspectele unei situații. De exemplu, dacă omul cu minciunile se afla la un restaurant – „Ce culoare aveau scaunele?”

Regula numărul doi: „monitorizarea realității”. Procesul prin care un cineva atribuie o amintire unei experiențe reale sau imaginației. În esență, ne cere să luăm în considerare modul în care stocăm amintirile în comparație cu modul în care stocăm ficțiunile.

O perspectivă cheie este că, atunci când ne amintim o trăire adevărată, ne referim la detalii senzoriale (cum arătau lucrurile, miroseau etc.), precum și cum ne simțeam în legătură cu un anumit eveniment. Pe de altă parte, atunci când avem parte de o narațiune inventată, folosim adesea „operații cognitive”, care sunt mult mai logice și mai concrete.

Să presupunem că este vorba despre mersul acasă de la cinema, de exemplu. Dacă este o amintire adevărată, amintirea se va concentra probabil pe sunetul autobuzului care stropește o băltoacă sau pe supărarea că te-ai udat. Dacă este o minciună, povestea va fi mai probabil una de forma: „Ploua, așa că trebuie să fi avut umbrela cu mine”. Cei care spun adevărul au tendința de a include descrieri senzoriale; mincinoșii, în schimb, nu prea o fac.

Regula numărul trei: „încărcare cognitivă”. Despre ce este vorba mai exact. Mincinoșii trebuie să planifice ceea ce spun, să-și amintească să joace un rol și depun eforturi, uneori uriașe, pentru a ascunde adevărul.

Pentru a determina deconsiprarea, trebuie să-i îngreunăm minciuna. De aceea sunt necesare alte sarcini în timp ce un mincinos își spune povestea. Dacă creierul lui/ei este prea ocupat cu alte lucruri, nu vor mai avea suficiente resurse mentale pentru a minți sau, cel puțin, să mintă frumos și convingător.

Și încă o idee suplimentară este de a pune aceceași întrebare unui mincinos peste câteva zile și atunci se poate sesiza cu ușurință dacă povestea este relatată la fel sau cu totul altfel.