Simona Ionescu / Redactor Șef
În spatele fiecărui colț al Capitalei, curentul istoric al Dâmboviței poartă amintiri despre apă, umanitate, inundații și puternice intervenții urbane.
La începutul secolului al XIX-lea, Dâmbovița era o apă limpede, considerată bună de băut și indispensabilă pentru traiul cotidian al bucureștenilor, mai ales al celor care nu aveau fântână în gospodărie. Râul era principala sursă de apă a orașului, iar prezența sacagiilor, care străbăteau ulițele strigând „Apă! Apă!”, definea ritmul zilnic al unei comunități dependente de cursul său.
Cu o albie neregulată și lipsită de cheiuri (construcții amenajate într-un port pentru acostarea, încărcarea și descărcarea vapoarelor, servind, totodată, la consolidarea malului și la apărarea acestuia de acțiunea apelor), Dâmbovița șerpuia printre grădini și curți, atingând adesea marginea locuințelor. În anotimpurile ploioase, se revărsa frecvent, inundând pivnițe și case din zonele joase, devenind o forță imprevizibilă. Astfel, râul nu era doar o resursă vitală, ci și o prezență capricioasă, care influența direct viața de zi cu zi a orașului.
Dâmbovița nu a fost doar un furnizor de apă, ci și o amenințare constantă. În 1865, o revărsare catastrofală a acoperit mare parte din oraș cu apă ce ajungea și până la 3 metri adâncime, de la Grozăvești până la Vitan, forțând autoritățile să ia măsuri serioase împotriva inundațiilor.
În urma acestor evenimente, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a inițiat lucrări de lărgire și curățare a albiei și a dispus demontarea obstacolelor precum morile de apă, pregătind terenul pentru un proiect de canalizare viitor, realizat mai apoi definitiv începând din 1880.
Pe măsură ce Bucureștiul creștea, Dâmbovița a fost din ce în ce mai des modificată pentru a răspunde nevoilor urbane. La sfârșitul secolului al XIX-lea, sub conducerea inginerilor precum Grigore Cerchez, râul a fost canalizat și rectificat, malurile consolidându-se, albia adâncindu-se, iar meandrele tăiate pentru a reduce riscurile de revărsare.
De-a lungul timpului au apărut poduri moderne, iar podiștile primitive care permiteau trecerea prin apă au dispărut, înlocuite de punți solide și de o infrastructură de transport tot mai dezvoltată.
În secolul XX, Bucureștiul a continuat să transforme cursul Dâmboviței. Între anii 1930 și 1936, porțiuni din albia râului au fost acoperite cu planșee de beton în centrul orașului pentru a facilita traficul și dezvoltarea urbană.
Cea mai masivă intervenție a venit în perioada comunistă, după cutremurul din 1977. A fost realizat un amplu proiect de canalizare și sistematizare, iar Lacul Morii, creat în 1986 prin barajarea Dâmboviței, servește și astăzi ca rezervor de control al debitelor și protecție împotriva inundațiilor în București.
Astăzi, Dâmbovița traversează Bucureștiul mai degrabă ca o prezență ignorată decât ca o axă vie a orașului. Încorsetată între betoane, cu porțiuni acoperite sau ascunse sub infrastructură, apa curge adesea tulbure, încărcată de deșeuri și lipsită de orice relație reală cu locuitorii. Deși străbate centrul Capitalei, râul este rar privit ca un spațiu de recreere sau ca o resursă urbană valoroasă, fiind tratat mai degrabă ca un simplu canal tehnic. Identitatea sa istorică s-a estompat, iar legătura dintre oraș și râu pare aproape ruptă. De la „gârla” vie, care hrănea orașul și îi dicta ritmul cotidian în secolul al XIX-lea, Dâmbovița a ajuns astăzi un râu disciplinat până la anulare, funcțional, dar lipsit de viață.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
