Simona Ionescu / Redactor Șef
Legenda spune că gustoasa pizză Margherita a fost creată în anul 1889 în onoarea reginei Margherita de Savoia, dar sunt și unii istorici care susțin că rețeta ar fi existat cu mult timp înainte.
Rădăcinile pizzei moderne Margherita se află în Napoli și ar fi inspirate din tradițiile antice ale etruscilor care s-au stabilit în Italia în secolul al VIII-lea î.Hr. În acea perioadă, pâini plate erau vândute săracilor de brutari și s-au transformat în pizza din zilele noastre.
Potrivit informațiilor din cartea lui Francesco de Boucard din 1853, o variantă cu roșii, mozzarella și busuioc, ingredientele clasice ale Margheritei, era deja comună în Napoli la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Cea mai răspândită legendă este cea din 1889 care leagă nașterea pizzei Margherita de vizita regelui Umberto I și a reginei Margherita la Napoli, la 28 de ani după unificarea Italiei în 1861.
Îndrăgostită de mâncarea locală, regina ar fi cerut să guste pizza, iar celebrul pizzaiolo Raffaele Esposito de la Pizzeria Pietro e basta così a fost chemat la Palatul Capodimonte și a pregătit trei variante. E vorba de una cu ulei, usturoi și oregano, alta cu pește și a treia în culorile Italiei, realizată din roșii (pentru culoarea roșie), busuioc (pentru culoarea verde) și mozzarella (pentru culoarea albă).
Esposito ar fi numit-o „Margherita în onoarea Majestății Sale, și aceasta a fost aleasă de Suverană. Un presupus certificat regal din 11 iunie 1889, expus la Pizzeria Brandi, confirmă că regina a apreciat pizza.
Locuitorii au transformat pizza într-un simbol național, promovâd simplitatea și ingredientele proaspete, ca un omagiu adus Italiei. După ce a câștigat popularitate în Napoli, pizza Margherita a ajuns în Europa, apoi în America, devenind una dintre cele mai apreciate preparate culinare.
Pe de altă parte, se spune că o pizza cu aceste toppinguri era deja oferită în Napoli între 1796-1810. Există și zvonuri care susțin că numele de Margherita ar fi fost inspirat posibil din floarea care se numește margaretă, a cărei formă amintește de crusta pizzei.
Pizzeriile napoletane nu aveau meniuri scrise înainte de Al Doilea Război Mondial, iar clienții comandau după toppinguri, nu după denumirea preparatului. Prima mențiune documentată a numelui este într-un documentar RAI din 1967.
Rețeta cea mai veche documentată, atribuită lui Esposito, este simplă și se bazează pe ingrediente locale de calitate. Ingredientele necesare sunt: 250g făină de grâu tip 00 (sau 000), 150 ml apă călduță, 5g drojdie proaspătă, 5g sare, puțin ulei de măsline.
Topping: 200 g roșii San Marzano zdrobite (sau roșii pasate), 100 g mozzarella feliată, frunze proaspete de busuioc, un strop de ulei de măsline extra virgin, sare.
Se dizolvă drojdia în apă și se amestecă cu făina și sarea pentru a forma aluatul. Se lasă la dospit 8-12 ore. Se întinde aluatul subțire pe o suprafață cu făină. Se adaugă sosul de roșii, mozzarella și puțin ulei.
Se introduce în cuptorul cu lemne și se lasă în jur de un minut sau în cuptorul de bucătărie unde se coace 12 minute. Busuiocul proaspăt se adaugă după ce pizza este coaptă. Rețeta a fost protejată oficial în 2009 prin specificația UE „Pizza Napoletana STG” (Specialitate Tradițională Garantată), care impune reguli stricte pentru autenticitate.
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
