Unul dintre ele este judecătoarea Adriana Stoicescu, de la Curtea de Apel Timișoara, filată inclusiv în propriul birou, pe stradă etc. Al doilea este jurnalista Georgeta Petrovici. Presa a savurat aceste detalii „picante”, nu doar detaliate, de altfel, în rechizitoriul despre care se știe că ar fi extrem de consistent, ci și vehiculate intens în spațiul public, pe seama unui dosar în care se vorbește de capete de acuzare serioase.
Cum ajunge un jurnalist așa? E grav? Lumea ar spune că „sigur e ceva” la mijloc. Toată povestea lasă loc de variabile interpretări. Dar uman cum e? Cum trece prin asta omul vizat? Georgeta Petrovici e jurnalist cu experiență, lucrează „de-o viață” în presă, la Evenimentul Zilei, în ultimii ani și la Rețete și vedete, a colaborat cu agenții de presă internaționale, a făcut radio, a fondat un ziar educativ pentru copii, face muncă de PR.
Interviu cu Georgeta Petrovici, martor în dosarul lui Călin Georgescu:
– Ai fost chemată la audieri. Cum? De ce? Ce ți-au spus?
Georgeta Petrovici: Am fost convocată telefonic. Un polițist de la Parchetul General, implicat în ancheta din dosarul respectiv, m-a sunat și mi-a spus că se solicită audierea mea ca martor. A fost un șoc total, nu știam să fi greșit ceva. Asta s-a întâmplat pe la mijlocul lunii august.
Am încercat să obțin lămuriri și am înțeles că avea legătură cu o întâlnire a mea cu judecătoarea Adriana Stoicescu, cu care, de altfel, m-am văzut de multe ori în ultimele luni. Ne cunoșteam de mulți ani, am colaborat la multe articole. Reluasem legătura anul acesta. E un om integru, un om care îmi place.
Am agreat o dată la care puteam face deplasarea în București în vederea audierii mele în dosar: 22 august. Ulterior am primit și un mesaj text cu coordonatele – confirmarea datei, orei și a dosarului în care eram solicitată.
– Și ai plecat pe cheltuiala ta?
Georgeta Petrovici: Da, însă cheltuielile de transport îmi vor fi decontate. După efectuarea deplasării, am transmis documentele aferente, iar plata urmează să se opereze în termenul legal. Este o procedură standard, așa am înțeles.
De altfel, mi se pare firesc ca aceste cheltuieli să fie suportate de cei care au solicitat prezența mea acolo, având în vedere că locuiesc „fără forme legale” – așa cum, ridicol, a devenit informație publică conform mențiunii din rechizitoriu. Lucru pe care nici acum nu pot înțelege de ce avea relevanță să fie făcut public. Locuiesc în casa mamei mele, acolo unde am copilărit și unde am trăit cea mai mare parte din viața mea.
– Cum a fost audierea?
Georgeta Petrovici: Grea. Impactantă. A lăsat sechele. Cred că aș putea spune chiar sinistră, în anumite momente. Îmi amintesc că avocata uneia dintre părți – avocații părților din dosar, conform procedurii, sunt invitați să participe la audierea martorilor – a avut o abordare total deplasată.
Ridicase tonul și era acuzatoare. Nu am înțeles de ce. Îmi amintesc că primul impuls a fost să mă port, la rându-mi, ca o țață, efectiv, pentru a răspunde cu aceeași monedă.
Audierea a fost coordonată de unul dintre procurorii de caz, participând alături de grefieră și un polițist implicat în dosar.
Am plecat de acolo năucită. Aveam senzația că am stat o zi întreagă, eram epuizată psihic. Știu că, după ce am ieșit din Parchet, m-am așezat pe o bancă și am avut nevoie de foarte mult timp să îmi revin. Tremuram. Am crezut că va fi o întrevedere formală, nu mi-am imaginat că un astfel de moment mă poate afecta așa.
Culmea, am conștientizat acum, după apariția rechizitoriului: eu am mințit sub jurământ!
La audieri, juri pe Biblie că spui adevărul. Am fost întrebată despre relația mea cu Adriana Stoicescu și despre întâlnirea noastră din cafenea, din data de 14 februarie. Le-am spus lucruri pe care chiar și ea nu le-a ascuns niciodată față de nimeni. Eram doar două fete ieșite să bea o cafea și care nu se văzuseră de mult. Vorbeam de toate: de analize medicale, de sport, de Călin Georgescu – doar era subiectul zilelor acelora. În fine, eram într-o cafenea, nu eram ascunse.
La final, procurorul m-a întrebat dacă pot proba. Altfel spus, dacă am o înregistrare. Am spus că nu. Eram absolut sigură de asta. Acum, după cum a explodat mediatic toată povestea, mă aștept să am probleme pentru că realizez că, fără să vreau și fără să îmi dau seama, am mințit sub jurământ.
– Cum adică ai mințit sub jurământ?
Georgeta Petrovici: La fix o săptămână, poliția a intrat peste mine în casă. Pe 22 august am fost audiată la Parchetul General, pe 29 august mi s-a făcut percheziție domiciliară. Abia revenisem acasă de la antrenament, era în jur de ora 9:00, eram transpirată, încă în echipamentul sportiv. Și așa am rămas multe ore. Nimeni nu își poate imagina cum e: doi străini (în cazul meu) îți intră în casă și îți scotocesc printre lucruri. Probabil la fel se simt victimele unui viol în grup, care durează ore.
Se întreabă cineva cum ieși din asta? Ei, în niciun caz. Ei își fac treaba pentru care au fost trimiși, urmează procedura. Caută, insistă, scotocesc, inventariază, notează, printează, îți dau hârtii la semnat. Cum ieși din asta? Traumatizat.
Eu, de o lună, nu mai sunt chiar eu. Am erori de sistem – așa am ajuns să le spun. „Error 404” în capul meu.
La finalul audierilor ți se spune că nu ai voie să vorbești cu nimeni. Și faci asta pentru că un om de bună-credință înțelege că neascultarea acestei solicitări ar putea să îi facă rău lui sau celor cu care abordează subiectul. Așa că taci. Ții în tine. Mocnești. Simți că te urci pe pereți.
-Și percheziția… Ce ți-au spus, cum a fost?
Da, apoi, intruziunea asta în cuibul tău. Spațiul tău vital e întors pe toate părțile de niște oameni pe care atunci îi vezi. Străinii îți caută peste tot în lucruri, în sertare, în laptop, în tot ce apare în fața lor. Își bagă mâinile în lucrurile tale personale.
După ce s-au identificat device-urile din locuința mea, mă gândeam cum voi funcționa în continuare dacă vor fi luate și duse la București pentru percheziția electronică. Sunt jurnalist, nu am un birou cu echipamente. În munca mea mă folosesc de un MacBook, de iPhone. Am spus asta. Au sunat la București. Au primit un document prin care li se încuviința să facă ad-hoc percheziția electronică. A mai durat niște ore. E incredibil cum se desfășoară așa ceva, dar logic în egală măsură: se ia folder cu folder, document cu document. Timp în care tu stai, traumatizat, violat, și te gândești cum naiba ai ajuns aici. Ești într-un film prost. Pe un memory stick au găsit o înregistrare a întâlnirii mele cu Adriana Stoicescu în 14 februarie.
– De ce ai înregistrat?
Georgeta Petrovici: Am făcut-o în ideea să nu uit ceva, dacă discutam chestii interesante pe care, poate, urma să le valorific în articole. Mă știu uneori uitucă, așa că am apăsat „play”, fără să cuget prea mult la ce implicații ar putea avea asta. Era o chestie pentru mine, „just in case”, să nu omit ceva ce putea fi interesant și să nu fiu penibilă ulterior întrebând ceva la care ar fi părut că nu făcusem focus.
Mai târziu, după ce ne-am despărțit, atunci, am stocat discuția extern, din lipsă de spațiu în telefon, și pentru că ea îmi povestise și de niște analize medicale complexe, care costă câteva mii de dolari, se fac în America, și oferă informații extrem de interesante. Asta mă interesa direct, în plan personal, pentru că în plan jurnalistic nimic din acea discuție nu era subiect. Fusese o discuție ca multe altele, pe teme de interes ale momentului. Ca atare, când am fost întrebată, la audierea de la București „Puteți proba cele declarate?”, am spus, sincer, „Nu”, pentru că nu-mi mai aminteam deloc de înregistrare.
– Cum treci, acum, prin expunerea mediatică?
Georgeta Petrovici: Cum am spus, toate întâmplările acestea – convocarea la audieri la Parchetul General, percheziția domiciliară și informatică – au declanșat o traumă peste care nu am nicio idee cum voi putea trece.
Am trecut de la frică la furie, gândindu-mă că am fost trasă în asta din cauza unei apropieri interumane. Nu pot ascunde asta. Mi-a fost frică și am fost furioasă. De fapt, ambele sentimente mă chinuie în continuare. Am momente de recurență. Intru în starea asta anapoda și mi-e greu să gestionez. Nu mi-e prea clar de ce am ajuns la sentimentul ăsta, dar s-a declanșat și nu prea am cum să îl controlez la secundă.
Mă întreb dacă lumea se întreabă cum mă simt. Evident, trag de mine să mă comport normal. Merg la sport în continuare, particip la evenimente, ies la cafea. Da, ies la cafea. Au observat că mă îmbrac mai ciudat ca de obicei.
Îmi e clar că sufăr un șoc post-traumatic și știu, din literatura de specialitate, că va dura până va trece. Dar, faptul că toate acestea au devenit publice, îmi oferă mie șansa să pot să încep să fac terapie, să mă vindec. Înainte, nu am știut cum o puteam face fără să îi detaliez terapeutului lucruri despre care, legal și oficial, mi s-a interzis să vorbesc.
-Ce ai descoperit la acest moment că nu știai ca jurnalist, cu anii tăi de experiență?
Mi-a fost clar conturată imaginea unui sistem capabil de orice. Încă mă întreb de ce naiba să te duci peste un jurnalist în casă, să faci percheziție unui martor care vine la audieri, îți răspunde onest, le răspunde și avocaților prezenți!? Și, da, a fost horror cum s-a purtat una dintre avocatele de la București…
M-am gândit cât de interpretabil ar fi fost, pentru ei – care deja rulau propriul film –, să o contactez pe judecătoarea Adriana Stoicescu după toate acestea. Nu am făcut-o. Oricum, mi se interzisese.
De obicei nu țin cont de ce mi se interzice – cei care mă cunosc, știu asta. Acum însă intrasem într-o stare de șoc. Și sunt în ea de o lună, cu tarele aferente.
-Ce îți mai amintește despre ziua în care te-ai întâlnit cu judecătoarea Adriana Stoicescu?
Despre perioada aceea… Nu știu ce e mai greu. Familia mea din Canada habar nu are de ceea ce s-a întâmplat, familia mea de aici a aflat marți, când am sunat să le spun, ca să nu se panicheze mai tare văzând și auzind lucruri la televizor, fără să știe nimic de mine.
În perioada în care a fost întâlnirea respectivă, mama mea murise de 10 zile și începusem să organizăm, eu și fratele meu, repatrierea din Canada. O chestiune care a durat o lună. Apoi cam două luni a durat să obțin certificatul românesc de deces, care, într-o primă fază, mi-a fost respins. În contextul acesta m-am și întâlnit cu judecătoarea, să cer sfaturi legale. Cam ăsta era filmul în care rulam eu, atunci, dar cred, acum, că e important de amintit. Nu spre lamentare, ci spre contextualizare.
În momentul acesta mă întreb de mai multe ori pe zi dacă sunt puternică sau lașă. Habar n-am. Nu reușesc să îmi dau un răspuns constant. Mă întreb în cât timp voi depăși momentul. Sper că se va întâmpla asta. Înțeleg, însă, abuzul care m-a vizat. Eu nu am avut ce să caut în povestea asta.
Vrei să critici sau să lauzi ceva? Atunci nu ezita să ne scrii în Comentarii! Exprimă opinia într-un limbaj civilizat!
