Simona Ionescu / Redactor Șef
Cântăreţul şi compozitorului francez Joe Dassin a fost una dintre cele mai apreciate voci ale „memoriei muzicii internaţionale” din secolul al XX-lea, după cum spun criticii. A fost aclamat drept un adevărat fenomen social, un romantic al timpului său. A intrat și a rămas în istorie cu melodii care sunt celebre și azi. „Aux Champs-Elysées”, „La vie se chante, la vie se pleure”, „Si tu penses à moi”, “L’Été Indien” sau “Et si tu n’existais pas”.
Joseph Ira Dassin s-a născut la New York, la 5 noiembrie 1938. Părinții săi au fost regizorul de film de origine poloneză Jules Dassin și violonista cu rădăcini maghiare Béatrice Launer. Familia s-a mutat la Los Angeles, dar cum regizorul nu a înregistrat niciun succes profesional, a decis să plece, la Paris, în 1950. Joe avea 12 ani.
A urmat colegiul Rosey, cea mai bună școală. Părinții și-au dorit pentru fiul lor o educaţie aleasă. La 16 ani, Joe vorbea fluent trei limbi. Și-a luat bacalaureatul la Grenoble, cu calificative de excepţie. Joe avea 17 ani când părinții lui au divorțat. Profund afectat, a decis să se întoarcă singur în SUA. S-a înscris la Universitatea Ann Arbor din Michigan, unde a studiat Medicina şi Antropologia.
A fost o decizie înțeleaptă. În studenție, Joe Dassin și-a activat pasiunea pentru muzică. Și-a făcut un duo, împreună cu colegul său de cameră, Alain Guiraud, și dădeau recitaluri în campusurile universitare. De altfel, fiind singur în America, e de la sine înțeles că, încă de la început Joe a fost nevoit să muncească pentru a se întreţine. Pe lângă faptul că a cântat, a făcut muncă de sociolog, a fost expeditor de mărfuri și camionagiu. A scăpat de armată fiindu-i descoperite serioase probleme cardiace.
În anul 1958, tatăl său, care între timp devenise o autoritate în lumea filmului, i-a cerut lui Joe să înregistreze câteva teme muzicale pentru următorul său film. Este vorba de La Loi, lungmetraj care o avea pe Gina Lollobrigida în rolul principal.
Impulsionat de părintele său la 20 de ani, Joe Dassin a lansat un prim EP la casa de discuri Versailles. Un an mai târziu, interpreta „Jamais le dimanche”, melodie care a ajuns pe coloana sonoră a filmului Never on Sunday. După ce și-a luat doctoratul în Antropologie, Joe Dassin a decis că nu mai vrea să trăiască în America și s-a stabilit în Italia.
I-a devenit asistent regizor tatălui său, pentru Topkapi (1962), al doilea film important din cariera lui Jules. În aceeași perioadă, Joe Dassin a fost invitat să cânte la Radio Luxembourg, dar și să scrie pentru revista Playboy.
Activitatea jurnalistică a continuat pentru cântăreț și după 1963, an în care și-a cunoscut viitoarea primă soție. Se mutaseră, cu mama lui Joe, în Saint-Cloud, iar el scria pentru The New Yorker și dubla filme americane. A și jucat în două filme – Nick Carter et le trèfle rouge și Lady L. În plus, a regizat o piesă de teatru care s-a bucurat de succes – What’s New Pussycat?. Era mulțumit de viața sa. Și în niciun caz nu își dorea să devină cântăreț. Aici intervine destinul.
O prietenă foarte bună, Catherine Regnier, care lucra ca secretară la casa de producție americană The Columbia Broadcasting System, i-a apreciat vocea profundă şi simțul remarcabil al ritmului și l-a convins să se gândească serios la a cânta. Ea l-a determinat să semneze primul său contract profesionist. A fost un moment istoric. Contractul lui Joe Dassin cu CBS a fost primul contract cu un artist francez din istoria casei americane de discuri. Lucrurile s-au mișcat ultra-rapid.
Joe Dassin avea 25 de ani. A înregistrat plin de încredere primul EP, dar acesta nu s-a vândut. Abia la al treilea EP s-a produs explozia. Posturile de radio s-au îndrăgostit de muzica lui Joe Dassin, iar discul s-a vândut în 25.000 de exemplare, o cifră record pentru acea perioadă și, mai ales, pentru cineva considerat debutant.
În 1966, Joe s-a căsătorit cu Maryse. Fericirea conjugală s-a transpus în muzică. A înregistrat „Comme la lune”, urmată de „Le tricheur”, apoi Joe merge la Londra, înregistrează „You Were on My Mind”, care a devenit, ulterior, „Ça m’avance a quoi?”, principala piesă de pe următorul său disc, lansat în aprilie 1967.
A urmat succesul cu „Excuse Me, Lady” şi concertele în deschiderea lui Salvatore Adamo. Apoi, în 1968, manifestanții italieni au descoperit în cântecele lui Joe motivaţia pentru continuarea propriilor bătălii. Discurile lui în magazinele de muzică. A urmat prelungirea contractului cu CBS, un turneu de promovare în Italia şi înregistrarea, la Londra, a unor melodii care au devenit, toate, hituri.
Apoi a la televizor, în Franța, cântând „Ma bonne etoile”, iar după ce a lansat „Le petit pain au chocolat”, brutăriile s-au confruntat cu cereri enorme pentru rulourile cu ciocolată. Se declanșase tornada Joe Dassin. CBS pur și simplu nu mai făcea față cererilor din partea magazinelor de muzică, grupul englez The Tremeloes a realizat coveruri în limba engleză după melodiile lui în limba italiană. Au urmat alte hituri.
Apoi, în aprilie 1969, Joe, 31 de ani, a suferit un atac de cord. Asta însă nu l-a îndepărtat de muzică. A revenit în forță, după numai o lună, și a înregistrat un nou album, care conținea și celebrele „Les Champs-Élysées” și „Le Chemin de papa”. Apoi, gazda unui program de televiziune, Henri Salvador, i-a sugerat să apară în emisiune într-un costum alb, ţinută care avea să devină nelipsită din apariţiile sale publice.
Celebritatea lui Joe Dassin ajunsese la apogeu. Muzica lui cucerea, pe rând topurile din toate țările. În 1970, Joe Dassin a făcut un turneu de succes în 10 ţări din Africa. Un an mai târziu, odată cu lansarea melodiei „La fleur aux dents”, a primit șase Discuri de Aur.
În 1972, a înregistrat primele melodii prelucrate cu ajutorul sintetizatorului. În 1973 se pregătea să devină tată. Avea 35 de ani, a cumpărat un teren pentru a-și construi o casă, la vest de Paris. Dar soția sa a născut prematur, copilul a murit după cinci zile, iar Joe Dassin a căzut într-o depresie de care, practic, nu a scăpat toată viața.
Deși a încercat să se refugieze în muzică, doar după peste un an a reușit să revină în topuri cu „Si tu t’appelles mélancolie” și „Vade retro”. A continuat să facă istorie. Melodia sa specială, „L’été indien”, a ajuns cel mai mare succes al său în Franța, Germania, Spania şi America de Sud. A înregistrat, pentru ea, variante în limbile germană, italiană, spaniolă şi engleză. În 1976 sunt înregistrate single-urile „Salut” și „Et si tu n’existais pas”, iar la scurt tip apare şi hitul acelei veri, „Il était une fois nous deux”.
În octombrie 1976, 60 de muzicieni și 80 de backing vocaliști au înregistrat, alături de artist, „Le Jardin du Luxembourg”, o melodie de 12 minute.
La patru ani după pierderea copilului, în 1977, Joe divorţează de soţia sa. S-a căsătorit, un an mai târziu, cu Christine Delvaux, iar în tomana aceluiași an i s-a născut primul fiu, Jonathan. Faptul că era tată i-a dat un nou impuls. În 1978 îl concura în topuri pe Julio Iglesias, cu piesa „Le dernier slow”. Era din nou pe culmile succesului, dar ceva îl nemulțumea. Joe Dassin se desparte de a doua soție chiar în perioada în care aceasta era însărcinată cu al doilea copil. Motivul ar fi fost gelozia exagerată a acesteia.
În 11 ianuarie 1980, apare „Blue Country”, considerat albumul maturității sale artistice, „albumul renașterii sale”, după cum au titrat ziarele vremii. Nu știa că trăia ultimul său an. Ca o tornadă,. Așa cum s-a declanșat el în muzică, cucerind topurile, afecțiunile l-au copleșit. Depresia era instalată oricum, ulcer, un nou atac de cord. Decide să ia o pauză de la muzică.
Face un alt atac de cord, în timpul escalei la Los Angeles. Ajunge în cele din urmă la destinaţie, și se afundă în exces de alcool și tutun. La 20 august 1980, aflat în restaurantul „Chez Michel et Eliane”, din Papeete, Tahiti (Polinezia Franceză), Joe s-a prăbușit. A suferit al cincilea atac de cord care i-a fost fatal. Avea doar 41 de ani. Joe Dassin a fost înmormântat în Mausoleul Beth Olen din cimitirul Hollywood Forever în Hollywood, California.
Sursa foto: Instagram
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
Ne puteți urmări și pe Google News sau pe pagina noastră de Facebook
