Amintirile se şterg şi din casete

Amintirile se şterg şi din casete
Într-un sertar peste care se aşază praful unui an întreg, ţin o casetă audio. Când vine decembrie, cam pe după 10 ale lunii, o ascult.
Nu are muzică, glume sau co­linde. Nu conţine nici măcar amintiri personale. E o bandă de pe care cuvintele se înţeleg tot mai greu.
Este o bandă pe care curge însă şi acum viaţa din urmă cu mai mulţi ani. Mai precis, din noaptea de 16 decembrie 1989. În Timişoara. Este o casetă care nu mai are loc în nici un muzeu, pagină de ziar, emisiune de radio sau de tv. Pentru că pe prea puţini îi mai interesează ce a fost, cu adevărat, atunci. Acum se vând bine poveştile, comentariile, ipotezele şi analizele. Faptele nu mai au trecere.
Ascult banda înregistrată cu frică de un radioamator. Sunt conversaţiile dintre câţiva taximetrişti timişoreni şi un anume Rotărescu, pe atunci secretar la munici­piul de partid. Taximetriștii turnau demonstranții și indicau pozițiile acestora, iar Rotărescu trimitea trupele să îi anihileze. Se dau ordine, se transmit informaţii, se dispun deplasări de trupe. Se aud rafale. Discuţiile lor au însemnat viaţă şi moarte pentru mulţi.
Înseamnă, în fapt, istorie. O istorie scrisă cu majuscule şi cu minuscule, cu sânge, speranţă, teamă şi suferinţă. O istorie ce nu mai are loc în manuale. Acolo ea a fost strivită de personajele de basm ale televiziunii, pentru care marele eroism înseamnă citirea cu aplomb a unui text rulat pe prompter. Astăzi, am ascultat caseta din nou. Apoi am pus-o cu grijă în sertar. Sunetele se disting din ce în ce mai greu, dovedind că există şi o altfel de uitare. Poate că anul viitor nu voi mai auzi decât un hârâit prelung. Ar fi semnul că a venit timpul să îmi văd de ale mele şi să nu mai privesc în urmă. Nu mai e la modă.