Bună seara, Lucian Avramescu

Bună seara, Lucian Avramescu
Cu toate mi-ai luat-o înainte. Cu anul nașterii, cu debutul editorial, cu ziarul Tineretul Liber, cu locul în inima cititorilor, dar, mai cu seamă, cu întoarcerea acasă.
Pentru aceasta din urmă am fost mereu invidios pe tine. Am vrut să văd cu ochii mei locul din care ai pornit spre lume, și-n urmă cu trei ani, te-am vizitat la Sângeru. Era ziua în care împlineai 70 de ani.
Te-ai bucurat c-am spus și eu câteva cuvinte despre tine, amintind de toamna aceea rece, de demult, în care fuseseși și tu în satul meu din Teleorman, apoi despre călătoria din Asia, când ne-am pomenit, la Singapore, din cauza unor încurcături la cazare, că trebuie să împărțim același pat, pentru a ne da seama, mai apoi, că, de fapt, noi doi împărțim, de multe ori, aceleași gânduri, și, câteodată, chiar același suflet. Doar că tu aveai tăria pietrei de acasă, iar eu doar pe cea a țărânei.
Dacă ai ști ce mult m-am bucurat eu, atunci, promițându-mi și promițându-ți că mă întorc! Am primit după un timp un telefon. Părea să fie vocea ta, însă fără multe din cuvintele la care erai atât de priceput. Am înțeles, după aceea, cu ajutorul unui prieten comun, că nu mai poți vorbi deloc. Vorbeai numai prin scris. Și prin scrisul tău vorbeau mereu rădăcinile ce te chemaseră acasă.
Mi-e greu să accept că ți-a amuțit și scrisul. Și că lumina cuvintelor tale lor le-a spus, taman în prag de sărbători, bună seara, tuturor celor ce te-au admirat.
Bună seara, dragă Lucian! Și iartă-mă că nu te pot conduce mâine pe ultimul drum. Ar însemna să cred că nu mai ești viu. Dar întâmplările vieții tale îmi spun, și-mi vor spune până la sfârșitul vieții mele, că ești!
Foto: revistatango.ro