Căderea în barbarie. Singurul intelectual important care a avut curajul să denunțe ceea ce se întâmplă azi în media, în legătură cu drama vârstnicilor din azile, pare să fie prozatorul Bedros Horasangian.
”
Ajunge! De două săptămâni televiziunile autohtone și presa scrisă/vorbită ne asaltează clipă de clipă cu un subiect, tragic, teribil pe fond, al așa numitelor aziluri ale, groazei. Ororilor. Ajunge! Al. Paleologu mărturisea pe undeva că la senectute rămânem doar cu Biblia și Televizorul, nu apucase să-și facă un cont pe Facebook sau Instagram – câte și mai câte grozăvii . (…)Ajunge! Ajunge ipocrizia indignărilor noastre de paradă și salon, ajunge minciuna și vorbele sforăitoare cu care amețim norodul . Există un sfârșit la toate. Ajunge!” – scrie d-sa.
Ce mare noroc, că la televiziunile care (mai) contează, încă mai poți vedea în prime-time realizatori ”de profesie”! Ziariști care au învățat presă în primii ani după 1989. Încă mai poți înțelege câte ceva din discuții de substanță, bine conduse… Și, foarte important, mai au și humor! Ori, se știe că umorul este apanajul inteligenței…
În schimb, contabilele din ce în ce mai fanate de pe la televiziuni pare că au descoperit, de mici, cea mai eficientă metodă de a-și impune public personalitatea. Anume, aceea de a-și ”da cu părerea” despre orice: despre fenomene atmosferice, oameni, situații de război,
azile de bătrâni, politică, investigații (oh! investigații!), artă.
Adică de a spune, de fiecare dată, tot mai apăsat, mai cu tupeu, dar mai ales cu răutate manifestă, despre orice, cele mai uluitoare enormități. Umoarea lor e aidoma cu cea a unor procurori care trebuie să-și facă norma. Nimic feminin. Totul rece, biciuitor, dur, punitiv. E, în acest demers, în care le însoțesc avocați, generali, și alți oameni simpatici, cărora surplusul de vitalitate energizată doze uriașe de ciudată încredere în sine, o încredere care, în fapt nu se bazează pe nimic. Acest sentiment pare că le-a generat un destin unic: acela de a ne explica orice. Viața lor înseamnă de fapt sugerarea felului nostru de a adopta direcții și sfaturi în a ne trăi viața fără aportul propriului nostru creier.
Căderea în barbarie. Când horror-ul ține loc de informație
Poate e bine, și nu reușesc eu să înțeleg, sau am rămas blocat într-o percepție subiectivă. Dar au ajuns să ne impună un fel de agendă zilnică oameni simpatici, ce să zic, dar care nu mai au nimic din ce înțelegea generația mea din ceea ce se cerea ”
jurnalistului de elită”. O cerință pe care nici eu nu cred că am ajuns s-o îndeplinesc – trebuie să mărturisesc…Adică o cultură solidă, stil, inteligență amploarea viziunii.
Acum, cei care continuă să stea lipiți de ecranul televizorului se mulțumesc cu un fel de combativitate săracă în cuvinte, și o finalitate tăioasă a concluziilor.
Poate că așa și trebuie să fie, în ”minunata lume nouă”, în care trăim: nu mai e necesară nici o orientare spre polemică, nici atitudinea și receptivitatea estetică, să nu mai vorbim despre reflecția abstractă.… E deajuns delațiunea și cearta. Oricum, nu mă plâng: cît televizorul este deschis admir fetele care se trec sub luminile reflectoarelor, din vocabularul cărora nu deduci decât că tot ce se întâmplă este ”extrem” de…, totul se întâmplă ”în condițiile în care”, și, din ce în ce mai pedalatul și mai noul ” fără precedent…”; ca să nu mai vorbim despre sărăcia simpatică de vocabular, care face din orice abominație un loc al groazei.
Casa groazei, parcul groazei, șoseaua groazei, trenul groazei, veceul groazei, mașina groazei, azilul groazei, submarinul groazei, parcul groazei, etc, etc…
”Sunt un infern și asta ajunge uneori – mărturisea Eugen Barbu în ”Jurnal”
„Strămoșii mei sunt Dostoievski care lustruia alabastru la Katorga, Savonarola care dădea focului toate luxurile și poate acel Saint-Just, revoluționarul incoruptibil și fără milă”…, mai scria Barbu.
Printre ”climatologi”, avansați de o vreme de la banalul meteorologi, care ne spun că ploile ”vor fi de interes”! (sic!) privim femei frumoase și inteligente vorbind ceas de ceas cu emoție jucată, despre rău și suferință. Constatăm pe pielea și viața noastră lucruri pe care le știam, dar pe care refuzam să le admitem: răul se povestește mai cu suflet, mai facil. Nu are nevoie de cuvinte alese… Frumoasele și inteligentele știriste caută cu ardoare amănunte noi, oribile, dă zeci de telefoane, intervievează pe oricine dispus să aducă în fața telespectatorilor noi amănunte ale ororii…
Așteptăm cu toții o analiză a acestei societăți căzute, dar nici unul dintre invitați nu pare dispus să facă asta. Evocă doar, dar nu caută explicații pentru barbaria în care ne scăldăm. Unii prin fapte, alții prin mizerabile tăceri și indiferență. Dar astfel de analize lipsesc cu desăvârșire.
”Nu știu o mulțime de lucruri – constata Eugen Barbu amar în același Jurnal -, n-am citit o serie întreagă de cărți, n-am văzut nici o țară străină și nu știu dacă voi avea timp să cunosc tot ceea ce ar trebui să aflu…”
Nici noi nu suntem mai breji, deși n-am învățat mult din vacanțele petrecute în cele mai scumpe plaje de pe glob. Chiar și așa avem dreptul și obligația să ne punem întrebarea: ce am devenit noi, ca oameni, ca popor, ca Români?
ONG-urile care se pricep de minune la ”rapoarte”
Politicienii, cei prim-responsabili așteaptă răspunsuri de la ”Oengiști”. Tineri frumoși și liberi, care ”studiază” pe bani frumoși barbaria.
”Care fac rapoarte peste rapoarte, nu care cumva să te legi de acești atleți ai dreptății, (care fac și dreg și nu pe daiboj etc) pentru casele de bătrâni, pe care, mai devreme sau mai târziu tot statul va fi obligat să le gestioneze”, vorba lui Bedros Horasangian…
ONG-urile astea care se pricep de minune la ”rapoarte”, trebuie amintit, se hrănesc cu sume uriașe din bugetul Statului. Fiindcă, nu-i așa, sunt declarate ”de utilitate publică”. În schimb, am văzut recent o știre, ”Crucea alb galbenă” – o organizație care duce apă, mâncare, medicamente bătrânilor care nu mai pot ieși din casele lor, a fost tăiată de la amărâta sumă pe care o primeau de la Primăria lui Nicușor Dan, chiar de acest ”campion” al recuperării mucului din nas…
Adevărul e sinistru: bătrânii au ajuns ”beneficiari” – la cheremul copiilor lor, denumiți la fel de sinistru – ”aparținători”– cei care au crezut, în nemernicia lor, că dacă dau niște bani pot trăi fără nici o umbră de remușcare, preferând să nu știe ce se întâmplă cu bieții oameni abandonați.
Iar noi, ca popor, am ajuns să fim martorii fără reacție, a unei imense abominații, aceea pe care am văzut-o la ”DIICOT”, la fel de inumană cum a fost și crima generată de protocoalele SRI-DNA, pe care pare că am uitat-o. Aceea de a instala microfoane și agenți sub acoperire, luni în șir, în azile, ca să procure probe pentru instrumentarea de dosare, pe seama suferințelor unor bieți neputincioși, semeni de-ai noștri… Ce semn mai clar că am ajuns, cu zâmbetul pe buze, indiferenți, în gaura neagră a barbariei?
”În fața femeilor tinere mă simt descumpănit”
Rămânem cu arestări, verificări, controale în sute de locații, se caută în frigidere, bucătării, dormitoare, mai nou și în subsoluri și garaje și se solicită noi și noi demisii. Iar frumoasele fete de la TV caută în toate cotloanele întunericului și continuă să scoată la iveală alte și alte atrocități, mulțumite de treaba bună pe care o fac.… Subliniind că, de fapt, am căzut, ca popor, în barbarie…Oare ce ar fi spus Kafka despre astfel de femei?
”În fața femeilor tinere – mărturisește el – mă simt descumpănit”.
E înspăimântat să găsească în ochii lor propria sa anxietate. Apariția unei tinere fete e un hazard, o șansă și o amenințare. Asta ne spune Daniel Desmarquest în ”Kafka și tinerele fete”.
Întrebarea e din ce în ce mai greu de ocolit: cum ar fi scris Kafka despre tinerele femei de azi, după ce ar fi privit
jurnalele tv din ultimele săptămâni?
Ultima oră:
A apărut o temă nouă. Cea a femeii care
a născut pe trotuar. Corul tinerelor televizioniste atacă o altă barbarie autohtonă. Acum auzim pe diverse voci despre ”
obstretică”. Limbă grea, Româna… Bine că știu să pronunțe corect numele președintelui american: Danăl Ciruamp…
(Editorial preluat din Evenimentul zilei)
